Să-ţi ating coardele sufletului, să le tai şi să le leg de mine

Drumul spre casă, duce la tine

Cu greu am crezut că am să ajung din nou aici. Acelaşi apus, acelaşi loc, acelaşi vânt care îmi mângâie pielea, parcă trimis de tine, aceleaşi gânduri, dar ceva mai melancolice şi lipsite de speranţă şi în final, aceeaşi promisiune făcută ţie cum că acum ar fi trebuit să fii cu mine. Din nou sunt acasă, iar toate drumurile spre aici, duc la tine. Şi este ciudat. Că tu nu eşti.

Mă simt atât de inspirat, însă nu mă mai surprinde nimic. Ziua când mi-ai spus ultima dată că îţi este dor de mine, a trecut de multă vreme, zilele de când nu ţi-am mai auzit glasul, au trecut şi ele şi parcă se înmulţesc cu fiecare secundă fără tine.

Sentimentele mele pentru tine s-au gravat în sufletul meu şi tot mai greu îmi este să le stăpânesc. Sunt conştient că îmi fac rău, că amalgamul de gânduri îmi menţine tristeţea şi că noi nu vom fi mai bine dacă voi continua să fac asta. Zâmbesc şi doar acum mai gust efemer o bucăţică de speranţă. Apoi ştiu că nu voi înceta să te păstrez în gând, în respiraţie în sânge, în suflet şi ascunsă printre toate cuvintele mele ce-mi vor descrie vreodată viaţa.

Îmi este aşa de greu să recunosc că ai plecat. Mă cuprind emoţiile şi atunci mă închid din nou în mine şi încep să călătoresc între limitele iluziilor. Te iubesc atât de mult pe tine, am iubit atât de mult locurile copilăriei, încât te-am dus la ele. Acum, ele îmi amintesc de noi. Nu ştiu dacă trebuie să fie ceva neapărat bun sau rău, doar îmi amintesc de noi, aceste locuri. Este tare trist atunci când eşti convins că o persoană va rămâne în viaţa ta, dacă singur ai invitat-o până în adâncul gândurilor, apoi a plecat.

Ştiam că n-am să mai gust din sentimentul amar al singurătăţii atunci când te-am întâlnit, însă eram pregătit să o fac, ştiam că viitorul nu mă va mai găsi vreodată solitar, însă eram pregătit să o fac şi pe aceasta, nu ştiam că te voi iubi atât de mult, dar am fost pregătit să o fac – şi o fac! Ceea ce nu eram pregătit să fac, a fost să te ţin lângă mine. Poate că asta regret cel mai mult şi poate că am înţeles prea târziu asta. Nu ştiam nici faptul că dacă te iubesc, îmi voi asuma toată tristeţea din sfârşit.

Îmi ridic privirea din foaia albă pe care tot scriu de minute bune şi îmi arunc ochii peste apă, în soare; se apropie de apus. Iar mă gândesc şi mă întristez că nu mi-am îndeplinit promisiunea. Acest apus ar fi trebuit să fie la fel de frumos, doar că avându-te pe tine în braţe, şoptindu-ţi că în sfârşit eşti din nou cu mine, spunându-ţi cât de mult îţi seamănă ochii a stele şi zâmbetul a fericire. Şi uite aşa gândul îmi zboară din nou la tine şi mă cuprinde dorul şi nostalgia infinită, ca în fiecare zi. Am renunţat, renunţ şi o voi face în continuare, la lucrurile pe care le iubesc, doar pentru a-ţi dedica ţie timp şi a mă pierde pe mine în iluzii.

Read More

Am atât de multe şi fără ea totul este nimic

Conversaţii

El: – Ce mai faci? Nu am mai vorbit de multă vreme. Era prin decembrie…
Eu: – Visez la ceea ce iubesc.
El: – Visezi? Cum adică vis…
Eu: – Da! Sunt cu ea pe banca… unde merg şi stau singur de obicei. Acum suntem amândoi. Mă împinge la margine şi îşi întinde picioarele în cealaltă parte. Îşi face loc conştiincioasă ca o mamă ce îşi aşează puiul în cuib. Îşi pune încet capul pe picioarele mele, apoi mă priveşte şi îmi aruncă un zâmbet dulce de-al ei. Îi simt gustul ca şi cum aş savura o ploaie a unei seri de vară târzie…
El: – La fel de mult o iubeşti?
Eu: – … mă aplec asupra ei şi îmi strecor tandru mâinile pe al ei spate. Îi cuprind umerii şi o strâng în braţe fără să mai gândesc altceva. Apoi mă detaşez încet, o sărut pe frunte şi îi răspund cu acelaşi zâmbet. În sinea mea am o stare de mulţumire şi de linişte eternă. Da, o iubesc cel puţin la fel de mult. De fapt, nu pot compara acest lucru cu ceva. Pur şi simplu – o iubesc. Doar atât ştiu cu certitudine.
El: – Şi ce s-a întâmplat cu voi? Ai păţit ceva?
Eu: – Ţi-am zis că o iubesc! Nu vreau să mai ştiu nimic altceva. Nu vreau să ştiu că atunci când sunt singur pe banca mea şi privesc îndrăgostiţii de vizavi cum se sorb din priviri, o văd pe ea şi cu mine, nu vreau să mai ştiu că atunci când mă trezesc sau când merg la somn, o am în gând sau că ploile sunt triste ţinând în mână… acum doar umbrela. Şi nici că nopţile şi-au pierdut orele de când a plecat, ca atunci, în sfârşit de august, anul trecut, când ne-am îndrăgostit şi în ziua următoare ne spuneam că noapte precedentă nu am dormit, privind doar la secundarul ce se frământa printre cifre, aşteptând nerăbdători să ne revedem. Apoi zâmbeam amândoi inevitabil, ruşinaţi să recunoaştem că ne-am gândit unul la altul. Apare simplu comparaţia între atunci şi acum, însă nu vreau să o fac. Nu vreau să recunosc că totul s-a schimbat şi că doar dragostea mea pentru ea a rămas autentică. Timpul a trecut şi oamenii au făcut ce fac de obicei – s-au schimbat. Şi nici asta nu vreau să ştiu, mai ales că ea s-ar fi putut schimba împreună cu sentimentele ei pentru mine.
El: – Ce s-a schimbat?
Eu: – De când a plecat… toate femeile din lume au pierit. Niciuna nu mă recunoaşte. Dacă îmi citesc stările sufletului din nişte rânduri reci scrise pe câteva pagini albe şi au tendinţa de compătimire, nu îmi trebuie. Singur am căutat iubirea şi am găsit-o în amândoi. Ştiu ce am făcut şi am să mi-o asum până la capăt: m-am îndrăgostit şi inevitabil iubesc; indiferent de ceea ce va fi în următoarea secundă. Să iubeşti un om este un lucru foarte frumos, însă să iubeşti cu patos o asemenea femeie, este o magie de care vreau să fiu blestemat. O am în gânduri, în iluzii, în vise, o am în sânge, o am în cuvinte şi în resiraţie. Toate bogăţiile morale şi fizice din lume nu îmi pot potoli setea de ea. Toate stelele din noapte nu îi pot înlocui ochii şi toate florile din lume, nu îmi mai pot încânta ochii dacă nu sunt florile pe care i le ofer.
El: – Ce regreţi cel mai mult?
Eu: – Faptul că sunt în situaţia în care să primesc şi această întrebare de la tine, suflet naiv ce eşti! Atât de mult te-ai pierdut de realitate, atât de mult o iubeşti şi atât de mult ţi-o doreşti încât îţi face plăcere ca eu să îţi amintesc de toate cele de mai sus şi să mă treci şi pe mine prin aceste emoţii cutremurătoare venite odată cu lipsa ei. Eu i-am promis că n-am să plec niciodată. Şi nu am să plec. M-a cuprins tristeţea când şi ea mi-a promis acelaşi lucru şi, sincer, nu ştiam de ce. Acum am găsit răspunsul. Şi când mă gândesc la el, am acelaşi zâmbet apatic ca atunci când am privit-o în ochi şi mi-a spus-o.
El: – Da, îmi pare rău că nu ţi-am inspirat motivul stării tale de atunci. Eu ştiam, dar nu ţi-am putut spune. Ştiam că va pleca într-o zi, dar nu ştiam că îţi va lăsa atât de multe, chiar atât de multe…
Eu: – Este dureros cum prezenţa unei persoane, îmi poate face atâta suferinţă. Poate că primul om la care mă gândesc dimineaţa și ultimul om la care mă gândesc seara, fie este motivul fericirii mele, fie este motivul suferinţei mele, a avut dreptate.
El: – Ce vei face în continuare, pentru a readuce zâmbetul ei în viaţa ta, soarele în zile, stelele în nopţi şi omul drag alături de tine?
Eu: – Trăiesc în consecinţa faptului că iubesc, că O IUBESC. Asta voi face în continuare.

Read More

Ţi-am promis

Tu eşti romanul meu

Citeam zilele acestea pe Hyperliteratura că “Primul roman pe ca-l scrii nu se uită niciodată” şi această afirmaţie m-a inspirat, pe linia gândurilor mele despre tine.

Îmi amintesc şi acum cât de nerăbdător eram să te cunosc. Încă de când aflasem că în echipa noastră se va alătura o fată pentru o scurtă perioadă, mă întrebam dacă ar fi vreo posibilitate să mă îndrăgostesc. În acelaşi timp eram sceptic şi ironic cu mine, până a sosit ziua punctului culminant. Eram la biroul meu, înconjurat de două mese şi echipamente IT, când, la un moment dat ai deschis uşa şi ţi-ai făcut apariţia. Erai foarte sexy îmbrăcată şi nu mi-am mai putut lua gândul de la tine, din acel moment. Am făcut cunoştinţă şi de atunci, foarte entuziasmat, eram tot un zâmbet. Nu ţi-am recunoscut niciodată, dar am luptat foarte mult cu mine pentru a-mi face curaj să vin la biroul tău şi să îţi spun ce ai de făcut. Din momentul în care am schimbat primele cuvinte, am simţit că personalităţile noastre vor rezona. Nu m-am înşelat. Magia şi pasiunea s-au manifestat încă din primele conversaţii atât în cele faţă în faţă, cât şi în cele virtuale. Recent le-am recitit şi eram ca doi poli de magnet opuşi, se vede cum se manifesta dorinţa şi încercarea subtilă a acesteia de a se exprima.

Îmi place să vorbesc mereu despre prima noastră întâlnire, acea ieşire nedumerită în nicăieri, de la care am ajuns în Parcul Poporului. Doar ce ne-am plimbat, apoi am rămas pe o bancă. Am început să povestim şi să aflăm lucrurile ce nu au fost spuse până atunci. M-a surprins faptul că îmi păreai aşa de familiară şi pe măsură ce îmi spuneai despre tine, tot mai multe doream să aflu şi tot mai mult îmi era revelat că tu eşti persoana pe care eu să o fac fericită, să o iubesc, şi cu care să împart toate lucrurile. Am păşit apoi, mai departe, spre o altă bancă, ceva mai retrasă, unde am continuat conversaţiile. Timpul stătea în loc, ochii tăi mă priveau tot mai intens, iar seara şi liniştea ne-au creat atmosfera la care am tins întotdeauna. Tu ai completat perfect momentul.

Relaţia noastră sentimentală era începută de ceva vreme, doar că nu ne-am dat seama. Şi acesta nu este un lucru rău sau bun, este un lucru ce ne făcea fericiţi. Am intrat mai apoi în acel joc al “Te iubesc!”-ului şi ne tot tachinam unul pe altul cum că eu sau tu, îşi va recunoaşte primul iubirea. Pe atunci noi nu aveam nici cea mai mică idee că relaţia va avansa rapid şi frumos. În momentul în care ne-am recunoscut iubirea sinceră, nu a mai contat acel joc în care intraserăm. Te doream mereu alături, erai prima persoană la care mă gândeam imediat după ce mă trezeam; înainte de a vedea lumina zilei ochii mei vedeau doar chipul tău; toate florile din lume îmi aminteau de tine; fiecare clipire îmi aducea un zâmbet pentru că te aveam mereu în gând şi astfel te revedeam cum mă priveşti… ca prima dată.

Sunt zile în care stau la birou şi privesc, acum în gol, locul în care erai în primele zile în care ne-am văzut, iar eu îţi urmăream subtil, printre monitoare (aşa cum mi-ai exprimat tu în acea scrisoare după o lună de relaţie), fiecare mişcare şi fiecare reacţie. Am primit în final răspunsul la întrebarea mea ironică: da, a existat posibilitatea să mă îndrăgostesc, am făcut-o, iar acum, mult mai mult de atât, te iubesc. Trăiesc momentul în care îmi dau seama că suspansul privirilor noastre de atunci, sunt printre cele mai frumoase amintiri. Clipele de atunci şi efemeritatea lor, atât de frumoase prin simplitatea lor, acum îmi sunt motive pentru care sunt mândru că le-am trăit cu tine.

Mai ştii? Ţi-am promis că nu voi pleca niciodată. Şi, mai frumos de atât, mai ştiu că şi tu mi-ai promis asta, însă n-am s-o spun. N-am să spun nici despre toate promisiunile noastre care acum aşteaptă nerăbdătoare ca noi să fim din nou şi să ne bucurăm de fiecare secundă împreună trăindu-le. Într-o zi vom face toate acele lucruri şi nimic nu ne va opri. Şi nu vreau ca tu, nici măcar, să te gândeşti că sunt vise deşarte. Vreau doar să ai încredere. Încredere că toate lucrurile pe care le doreşti, te doresc şi ele pe tine la un moment dat; să nu pierzi din vedere lucrurile importante în pofida celor trecătoare şi când spun lucruri importante, mă refer la tine. Toate se vor epuiza şi se vor aranja în aşa fel încât să apară altele care să te distragă şi să te ţină în acelaşi cerc, însă ţine de tine, alegerea: fie trăieşti cu supărare pe lucrurile fără importanţă, fie te concentrezi asupra ta şi a fericirii tale. Dacă îţi doreşti cu adevărat un lucru, vei găsi o soluţie. Dacă nu, vei găsi o scuză.

Eu ştiu că poţi, eu am încredere în tine şi te susţin cum pot mai bine. Nu vreau să intru mai mult în cuvinte pentru că nu vreau să risc să îţi stric echilibrul. Eşti o persoană minunată şi prin asta, vreau să mă asigur că mai vezi încă o dată scris acest lucru de la mine.

Tu eşti primul meu roman de dragoste pe care îl scriu… şi îmi doresc atât de mult să am plăcerea să-l continuăm.

Read More

S-a schimbat nimic

S-a schimbat nimic

Astăzi, ca şi ieri, ca şi mâine, îmi este, mi-a fost şi-mi va fi dor de tine! Multe sunt zilele în care gândul la ea mă face fericit, cu un zâmbet pe buze, încrezător, să mă simt împlinit şi să mă las purtat de sentimentul că într-o zi, într-o bună zi, vom fi acolo unde eram cândva. De asemenea, printre acele zile multe, ploaia se aşterne, câteodată, cu mare uşurinţă şi spală toată speranţa mea, împingându-mi sufletul la tensiune şi agonie. Nu îmi mai pot controla sentimentele şi nici stările. Ele sunt călăuza mea. Iubirea mea o ţin prizonieră în poze, în clipuri şi în amintiri. De acolo nu o pot elibera şi nu o pot trăi singur. Şi nici nu îmi doresc asta.

Faptul că veştile de la ea vin din ce în ce mai puţine şi din ce în ce mai rar, este motiv de descurajare şi o lovitură ce îmi penetrează inima cu putere. Ea este punctul meu slab, muza mea, idealul meu. De când sunt îndrăgostit de ea şi o iubesc, pentru mine contează mai puţin că acest prezent este punctul culminant al vieţii mele şi că acum sunt într-o situaţie mai bună ca niciodată, din punct de vedere profesional şi poate şi personal. De fapt, nimic nu mai contează aşa de mult, precum o iubesc pe ea. Concentrarea mea se axează pe gândurile pentru ea şi am pierdut din vedere lucruri din viaţa mea, acum mai puţin importante.

Mă mint că va trece timp şi că acesta va fi în favoarea noastră, că lucrurile se vor aşeza la locul lor şi nu va mai exista pic de nelinişte în sufletul meu, că viaţa, aşa cum este ea, ne va aduce împreună în acea zi promisă de iubita mea, că toate problemele vor dispărea şi nu vor mai exista iluzii deşarte, că interacţiunea mea cu ea nu va mai fi în zadar şi voi primi un răspuns sincer la ceea ce se întâmplă în orice moment, că voi ştii într-o zi toate lucrurile la care ea se aşteaptă de la mine, că îmi va spune care sunt cauzele lipsei ei de atenţie pentru mine, din aceste momente, că voi ştii care sunt planurile ei de viitor şi care este rolul meu acolo şi mai ales… cum am ajuns eu să fiu văzut de către ea. Mă mint! Prin asta, cel puţin, îmi inspir puţină încurajare pentru mai departe.

Şi nuu, nu vreau să fiu rău, să ofensez, să critic sau să judec. Este de înţeles, la un moment dat, va fi o schimbare, ceva nou, un loc, un lucru, o persoană, care, va face ca eu să nu mai fiu. Sau, cel puţin, să nu mai am importanţă. Este egoismul benefic. Iar dacă nu este, va apărea cu siguranţă, dar afirmaţia nu va mai conta atunci. Un lucru bun. Dar mă gândesc, asta se va întâmpla toată viaţa?

Și știi, cerul meu nu s-a surpat. Soarele nu a dispărut. Inima continuă să bată și respir normal, fără să mă sufoc. Ciudat, dar nici lacrimile nu vor să vină. Nu știu dacă s-au sfârșit sau dacă știu și ele că-s inutile.

Sursă citat: FiindImagine

Uitat de zâmbete şi bucuria din lucrurile simple, nu mai am nicio tragere de inimă. Vreau să stau pur şi simplu, aici pe scaun, acolo pe bancă sau oriunde altundeva şi să mă înec în gândurile mele, la fel de apatic ca şi acum, poate să încerc să îmi explic în sfârşit, cu ce am greşit, dacă îşi mai are vreun rost explicaţia.

Mi-am demonstrat că sunt foarte puternic, că lupt în fiecare zi şi ies învingător, că deciziile le iau după principii şi idei bine bazate. Doar că târziu mi-am dat seama că am toată puterea asta până vine gândul la ea.

Da, asta se va întâmpla toată viaţa.

Read More

Te iubesc pentru că te iubesc!

De patru luni…

După 122 de zile în care schimbările emoţionale prin care a trecut, au devenit parte din rutină, a ajuns din nou între cei patru pereţi cu un tavan şi un aer închis. Doar ce a deschis uşa, şi-a aruncat cheile la întâmplare, cu un gest de indiferenţă a lăsat şi rucsacul, altădată greu – acum de nesimţit în spate -, undeva prin patul de lângă uşă, a ridicat doar puţin privirea şi şi-a dat seama că astăzi nu a mâncat. Era aproape de ora 22. A oftat şi atât a fost suficient pentru a-şi relaxa muşchii după ce a urcat câteva trepte. Era foarte conştient de ultima perioadă prin care a trecut, dar ştie că nu mai are şansa să mai poată face ceva. Ştie că soluţiile cu privire la ultima lui relaţie de dragoste le poate găsi cu mare greutate şi mai ales, nu le mai poate percepe sigur, dar le-a lăsat până la urmă, în voia sorţii, ca şi multe lucruri pe care le deţinea şi pentru care era fericit, de altfel. Toate, pentru atâta visată împlinire. A tras jaluzelele, a stins becurile, iar acum, doar lumina slabă a laptop-ului şi o melodie melancolică, abea dacă se mai percep în acea cameră. Face tot acelaşi lucru pe care-l iubeşte şi singurul pe care nu i-l poate lua nimeni vreodată, o viaţă întreagă: scrie pe blogul lui despre gândurile care îl macină, îl seacă, se descarcă în faţa unei pagini, simţind doar tastatura şi uneori tresăriri ale lacrimilor în ochi. Doar atât.

Au trecut patru luni. Nu credeam că am să ajung aici, în situaţia de faţă, să fiu trecut prin toate stările posibile şi imposibile, încă să mă mai gândesc la prima seară, doar noi în acele împrejurimi ale parcului, seară ce a însemnat începutul unui vis devenit atunci realitate, iar acum, ajungând nişte amintiri preţioase din care îmi hrănesc începutul, durata şi încheierea fiecărei zile. Ţin minte şi-acum conversaţiile pe care le-am avut încă de când am păşit pe alei, incertitudinea că ar fi putut fi ceva între noi, momentul de cumpănă al începutului în doi, emoţia primului sărut, admiraţia mea profundă faţă de ea şi… paşii făcuţi cu încredere spre povestea ce urma.

Am simţit, am trăit, am îndrăznit şi m-am bucurat de fiecare parte a momentelor cu ea. Am făcut cu ea, mereu, doar ceea ce am simţit, m-am îndrăgostit de ea şi nu m-am oprit să o fac în continuare. Mai ieri parcă îmi reciteam scrisoarea pe care mi-a lăsat-o, după prima lună (lună în care, am mai spus-o şi am s-o spun cu mândrie, am trăit şi simţit cele mai frumoase momente de până atunci), în care îmi mulţumea pentru fericirea pe care i-am inspirat-o după atât de puţin timp. Ştiu că atunci am mai zâmbit sincer. De patru luni am început să scriu într-o manieră diferită, articole despre ea, despre fericirea ce m-a prins de mână şi… nu-mi va mai da drumul… Sunt atât de aerian şi îmi pasă deloc de tot ceea ce este în jurul meu. Nu mulţi îşi dau seama că viaţa ar trebui trăită aşa. Cu indiferenţă faţă de toate situaţiile care nu merită ceva.

Îşi ia încet mâinile de pe tastatură, îşi acoperă faţa cu ele şi îşi aminteşte că ieri a intrat din nou în cameră şi era goală. S-a uitat la patul lui cu speranţa că ea îl va aştepta acolo, făcându-i o surpriză. Normal că nu ar fi fost posibil aşa ceva, dar îi place atât de mult să se amăgească singur. Poate că pentru el, asta mai este singura metodă prin care îşi dă o palmă şi zâmbeşte ironic, apoi revine la realitate: “Ha! Revino dracu la realitate!”. Şi da, poate fi judecat, arătat cu degetul şi multe alte lucruri, însă asta nu contează pentru el mai mult decât faptul că încă şi încă şi încă… o iubeşte din tot sufletul şi este convins de asta.

De patru luni, văd lumea şi trăiesc viaţa altfel, cu emoţie, tristeţe, nostalgie şi un amalgam intens de sentimente. Nu mă mai împac cu mine şi de la un timp, cu greu găsesc cuvintele care să acopere cât mai mult şi să descrie cât mai puţin stările mele. M-am temut la un moment dat că îmi inund prietenii cu gândurile mele. Părinţilor le vorbesc rece, iar când mă întreabă de ea…

Rămâne un timp uitându-se fix la un punct, apoi îşi ridică din nou mâinile de pe tastatură, îşi acoperă ochii şi îşi sprijină capul în ele. Încă se gândeşte că nu a vrut să afle faptul că nu a pierdut nimic înainte de a o pierde pe ea. Fără să mai conştientizeze că începuse să-şi pună prea multe întrebări, sentimentele şi-au spus cuvântul, iar mâinile s-au udat instant. Şi le-a şters pe faţă şi a continuat să scrie.

Compar viaţa mea în lipsa ei cu viaţa mea înainte de a o pierde, cât şi cu viaţa pe care am fi putut să o avem. Tare mult mi-ar mai fi plăcut să pic un examen, să fiu în culmea supărării, apoi acest imperiu al eşecului să fie zdrobit de zâmbetul ei, să am parte de o situaţie limită care să îmi provoace emoţii intense, după care să îi mângâi chipul şi să se oprească timpul, să nu avem timp să o văd o zi întreagă, apoi să îi cumpăr chipsurile ei preferate, să i le duc şi ca pretext să îi spun că am uitat să i le dau în ziua precedentă, asta doar pentru a-i mai fura un zâmbet, să nu mai fiu acum amăgit de promisiunile pe care mi le fac, ci să o iau de mână şi să plecăm fără a avea o ţintă anume, să mă pot certa cu ea atât de tare încât să mă ia la palme, să îi spun că o iubesc şi să se enerveze şi mai tare, să nu mai scriu aici atât de mult despre vise ci să le fac împreună cu ea, să devină odată realitate, să am şansa să o ajut cu organizarea aia a timpului şi energiei ei şi să nu o mai ştiu întotdeauna pe fugă. Aşa de multe lucruri am făcut cu ea şi sunt alte de o mie de ori mai multe lucruri de făcut.

Mi-a luat puţin să mă îndrăgostesc de ea. Câteva zile a fost suficient. A durat şi mai puţin să ajung să o iubesc, iar acum îmi este teamă că o viaţă întreagă nu va fi nici pe departe suficient ca să o uit. Singura soluţie, este să petrec tot acest timp cu ea.

Read More

Cover

Gânduri despre ea

După ce m-am pus în situaţia de a mă îndepărta de ea şi de a mă apropia de părinţii mei, fizic, pentru o scurtă perioadă, conflictul sentimental m-a dus pe o cale ce mi-a creat imagini iluzorii şi dorinţa intensă de a-i scrie toate gândurile pe care le simt şi le voi simţi în timpul în care nu voi avea plăcerea profundă de a o admira, matol de frumuseţea ei, stând în faţa mea. Fie că simţurile mă ghidează spre certitudinea împlinirii la care visez, fie că acestea mă descurajează şi mă întristează, toate drumurile mă duc doar la ea.

În fine plec acasă cu o mare nostalgie în pumni, în inimă şi-n gând, încă plin de nesiguranţă în ceea ce priveşte lucrurile care generează această nostalgie: fie dorul permanent simţit pentru ea şi conflictul interior, fie dorul de părinţi, familie şi restul celor dragi. Mă regăsesc de multe ori răpit de amintiri şi flashbackuri şi starea mea generală să fie afectată şi în urma acestui lucru, slăbită, ca mai apoi să ajung descurajat.

3

În ciuda dorinţei neîmplinite, ca purtătoarea stelelor mele – ochii ei, să mă însoţească încă o dată pe drumul înapoi spre acasă, m-am văzut plecând de mână doar cu sufletul meu. M-am întristat când am ajuns în gară. Asta pentru că drumul pe şine, în sine, este un motiv de tristeţe pentru mine. Am trecut cu capul plecat, peste cele câteva linii şi am ajuns la trenul meu, ce urma să mă lase peste câteva ore, în întâmpinarea alor mei părinţi. Aveam momente în care tresăream printr-un zâmbet pentru că îmi veneau în minte figurile lor, anticipându-le pline de emoţie de la reîntâlnirea cu mine. Am urcat, mi-am găsit locul, m-am aşezat şi am deschis repede cartea, pe care am terminat-o în următoarea zi după ce am ajuns acasă. Asta, doar pentru a mă distrage de la o stare şi mai mare de tristeţe. Tactica a fost foarte bună, până în momentul în care am ajuns de-a lungul Dunării. Este ceva acolo ce îmi creează un deja-vu. Întotdeauna a fost. Un lucru, o amintire, o întâmplare sau ceva… Chiar nu ştiu ce. Mereu când trec pe acolo, mă simt foarte tensionat şi îmi creşte un sentiment de dor intens. Mă simt ca şi cum aş fi pierdut acolo o parte din mine şi nu vreau să mai plec, vreau să rămân acolo şi să o găsesc.

De multe ori mă gândesc că acel loc, reprezintă un loc al copilăriei, un reper foarte important al vieţii mele ce îmi atrage toată atenţia. Îmi schimbă starea de spirit şi este ca şi cum aş intra într-o visare permanentă. Mă face să mă simt ameţit de dorinţă şi nu mi-aş mai lua ochii de pe fereastră, din lumina soarelui care se reflectă în Dunăre. …cred totuşi că are legătură cu locul ei de reşedinţă: de când am cunoscut-o, acel loc îmi aminteşte de ea.

Munţii, pomii şi în general natura pe care am văzut-o pe geam – în mică parte ce-i drept, pentru că am citit mult, mi-au amintit de dorinţa mea de a călători împreună cu ea în lumi îndepărtate, uitaţi de toate. Acolo, am intrat din nou în starea mea de visare şi am rămas aşa ceva timp. Încetul cu încetul am reluat cartea pe care o începusem şi până acasă timpul a trecut foarte repede, aproape că nici nu l-am simţit.

Cu dorinţa de a profita de fiecare moment cu cei dragi, mi-am găsit şi momente de singurătate în care mi-am pus gândurile în ordine şi mi-am acordat atenţie. Printre nerăbdarea tovarăşilor din copilărie de a degusta un vin bun împreună, de a savura o bere, de a trage o plimbare cu maşinile sau pur şi simplu, de a sta şi a povesti ore întregi despre ceea ce am mai realizat în vieţile noastre, tot am găsit şi momentul de a fi singur. Nu ar fi fost programate astfel de momente dacă ea ar fi fost cu mine. Dar m-am bucurat enorm şi de singurătatea mea. Am avut plăcerea şi onoarea de a savura locurile în care ea era, odată, cu mine.

2

Faptul că am mers recent în locurile în care am fost cu ea pentru prima dată, acum câteva luni, şi am lăsat acolo amintiri, mi-au substituit de această dată prezenţa ei şi mi-au alinat dorul îmbrăţişărilor calde ale ei, sărutărilor ei, atingerilor şi şoaptelor ei ce îmi induceau acea atmosferă de vis şi mă răpeau cu totul din momentul prezent. Am stat exact în locul în care am sărutat-o şi i-am spus zâmbind şi fericit că o iubesc. Am închis ochii şi am simţit-o lângă mine. Soarele şi adierea vântului au avut grijă ca flashbackul să fie ca un prezent autentic şi continuu ca prima dată.

Am îndrăznit apoi şi am mers mai departe de acele locuri, în aşteptarea apusului, într-un loc în care mi-am dorit din tot sufletul să o iau cu mine. Un loc ales la întâmplare atunci, liniştit şi relaxant. Doar ce am terminat cei câţiva paşi domoli spre acel loc ales la întâmplare şi m-am aşezat în faţa măreţului astru ce urma să părăsească şi acea zi. Am început să respir mai liniştit şi am întrat într-o stare de meditaţie. Gândurile şi ideile mele s-au aşternut lin în mintea mea, iar sentimentele şi-au exprimat brusc  neliniştea spre a-mi crea dorul puternic pentru ea, din nou. Subtil apoi, sentimentele m-au dus cu gândul la viaţa mea şi mi-am confirmat din nou faptul că viitorul meu este cel pentru care lupt acum cu trupul şi sufletul. Chiar dacă încă iubesc să rămân singur în aceleaşi locaţii în care mergeam uneori când eram acasă, am realizat că viitorul meu este departe de acel trecut, departe de acest prezent şi doar împreună cu persoanele de acum şi de acolo, departe de acest loc al copilăriei mele. Doar amintirile şi relaţia cu părinţii mă mai leagă de aceste locuri de neuitat. În afară de acestea, nimic altceva nu îmi mai readuce dorinţa de a mă întoarce aici.

Fericirea am găsit-o: este în interiorul meu, în lucrurile pe care iubesc să le fac, în ea – persoana pe care o iubesc, scumpa mea, în simplitatea fiecărei zile, în toate lucrurile pe care le admir. Acasă este acolo unde sunt toate acestea.

… iar soarele ajunsese în punctul în care eu am tăcut şi doar am privit. Acel apus şi-a pus amprenta asupra amintirilor mele şi mai ales asupra dorinţei de a o aduce şi pe ea odată în acelaşi loc. Am să-i şoptesc atunci când am s-o revăd, că a pierdut cel mai romantic apus de soare şi am să-i promit că nu pentru totdeauna: următorul cel mai frumos apus de soare, va fi tot acolo, în acelaşi loc… doar că, numai în prezenţa noastră.

Read More

Romantic travel

Într-o zi

Un moment de cumpănă între simţurile sufletului ei şi al meu, a fost suficient încât să se ajungă la o situaţie spontană de nebunie, de regăsire, de schimbări de priviri, sărutări, mângâieri, cuvinte dulci şi exprimări de dorinţe de mult aşteptânde. Nu aş fi crezut vreodată să o văd alergând înspre mine cu mâinile întinse, cu un zâmbet imens pe chip şi cu intenţia infinită de a ajunge în braţele mele cât mai repede.

Atunci s-a întâmplat ceea ce mă aşteptam: mi-a sărit în braţe fericită, am prins-o, iar inima ei îi dătea de gol încântarea, pentru că i-o simţeam cum se zbate şi zâmbetul i-a ţinut mult timp chipul luminat. Am lăsat-o apoi încet jos şi s-a ascuns la pieptul meu. Atunci am simţit cum toate întâmplările frumoase, lucrurile pe care le-am făcut împreună, locurile pe care le-am vizitat, nebunia noastră prin care ne simţeam liberi, iubindu-ne până la cer şi înapoi, momentele de neuitat şi sentimentele pe care le-am trăit amândoi, mi-au trecut prin faţa ochilor doar în câteva secunde. Apoi am fost răpit de imaginea aburului, în frigul serii, din respiraţia noastră.

Nici măcar nu a fost ca o reîntâlnire după mult timp; a fost la fel ca întotdeauna când ne vedeam. Nu a fost loc de reţineri şi cuvinte nespuse. Am continuat să o privesc fericit, în timp ce îmi tot repeta că este o nebună pentru că în toiul nopţii a venit să ne vedem. Era ireal pentru mine. Am mers, apoi ne-am aşezat pe o bancă.

Mi-a spus că îi este dor de mine. Nu am mai putut să mă abţin şi i-am recunoscut nostalgic faptul că mă gândesc mereu la ea. Îmi încep dimineţile singur cu ea, mănânc singur cu ea la fiecare masă, merg pe străzi singur cu ea îngândurat, mă plimb singur cu ea seara pe lângă Bega, vorbesc singur despre ea, iar la finalul zilei, adorm singur cu ea în gând. I-am spus că îmi este atât de dor de ea şi de noi. I-am mai spus şi că vom fi bine. Ştiu asta, chiar dacă nu pare. Şi nu pare, pentru că lupta nu s-a terminat.

Cu ea îmi doresc să alerg într-o zi printr-o ploaie de primăvară sau o ploaie de vară târzie. Să fim departe de tot ce ne-ar putea distrage, să alergăm cu gândul că vom ajunge la un adăpost, însă să alergăm fără să-l găsim şi în final să renunţăm şi să ne bucurăm de ploaie şi de noi. Vreau să o ţin de mână şi să simt cum picăturile de apă ne mângâie pielea.

Cu ea îmi doresc să călătoresc în locuri de vis, îndepărtate şi să-i mărturisesc iubirea în cele mai de vis atmosfere, să-i recit poezii atunci când se aşteaptă mai puţin, să-i spun cât de frumoasă este, să-i şoptesc cât de norocos sunt că mă iubeşte şi cât de fericit mă face pentru pur şi simplul fapt că este. Să uităm de toate şi să fim uitaţi de lume.

Cu ea vreau să merg acasă şi să îi arăt locurile mele preferate în care nu am dus-o încă să le vadă. Acele locuri în care am crescut şi care mi-au oferit liniştea de care am avut nevoie atunci când nu mă regăseam. Sunt sigur că acele locuri îmi vor fi recunoscătoare pentru că le voi duce sufletul de care s-a îndrăgostit pătimaş, sufletul meu.

Acea bancă va fi mereu motivul meu de fericire pentru că mă va duce gândul la acea seară de primăvară pe care o aşteptam de mult timp.

Read More

Ultimul ramas bun...

Cuvinte…

Ajung din nou să mă văd, aşa cum sunt eu în acest moment, moment început cu multă vreme în urmă, slăbit de putere sufletească, atacat şi rănit de pasiune. Stările pe care mi le creez şi gândurile care-mi vin în cap involuntar, bazate pe aceeaşi incertitudine, îmi afectează comportamentul şi această durere mă distrage de la orice aş face; între trezirea de dimineaţă, până la somnul din târziul nopţii. Gândul îmi zboară mereu departe, la ea, şi mă întristează; împrejurările, culorile puţin vii ale primăverii, mireasma pomilor abea înfloriţi, apusul soarelui din nou efemer şi subtil în percepţia mea zilnică, potecile curate, înserate, slab luminate şi singuratice ale parcului de lângă Bega, toate, ma induc şi mai adânc în aceleaşi ale mele gânduri ce mă duc nicăieri. Mi-aş spune că este de vină astenia de primăvară, însă atunci m-aş minţi. Nu multe sunt momentele când îmi mai amintesc doar cu bucurie de timpul petrecut împreună cu ea şi zâmbetele pe care le împărţeam, printre razele soarelui când ne trezeam amândoi, zilele în care doar stăteam şi îmi concentram privirea asupra ei, serile sau orice alte momente în care îmi era alături şi îi puteam recunoaşte dulcea iubire ce i-o port şi care acum, îmi fărâmiţează sufletul şi nu îmi mai dă pace cu a ei veşnicie.

Arunc în mine cu gânduri negative, descurajări, cuvinte grele şi mă învinovăţesc, lucruri ce normal, nu mi s-ar atribui. Lucrurile pozitive ce mi-au fost întinse până acum pe tavă, şi-au pierdut intensitatea, însă nu îmi erau mai valoroase decât ceea ce simt, pentru a le lua în considerare, cu toate că ar fi fost benefice stării mele sufleteşti.

De multe ori sunt întrebat cum de zâmbesc tot timpul şi sunt binedispus. Uneori mă gândesc că am ajuns să port măşti şi mă sperie crunt acest fapt. Alteori realizez cu adevărat că mă bucur de lucrurile simple ce mă înconjoară, de oamenii din jurul meu, de tot ceea ce am şi de tot ceea ce pot face cu iubirea mea pentru lume. Iar în timpul în care las toate aceste lucruri la o parte, mă bazez pe fericirea faptului că îmi pot împărţi iubirea cu ea… până în secunda următoare când ies din visul meu iluzoriu şi realizez din nou că acea fericire nu mai există.

Am trăit visul unei nopţi, ea adormită la pieptul meu, cu un picior peste mine, iar cu mâna ei pe inima mea şi eu strângând-o în braţe, schiţând un zâmbet, mulţumindu-i în gând pentru iubirea ei şi încercând să-mi închid ochii din nou deschişi de lumina lunii ce o admira în toată frumuseţea ei pură, dezvelită de cearşaf… Doar două pahare rătăcite pe măsuţă şi o sticlă de vin roşu aproape goală, ne mai priveau. Seara era terminată de mult timp, iar dragostea noastră căuta să se exprime prin atingeri suave între noi.

Am trăit acea plimbare pe lângă Bega, departe de zgomotul oraşului, ţinându-ne de mână, şoptindu-ne doar din priviri cât de mult ne iubeam. Pe o bancă solitară, întins, privind stelele, ea ţinându-mi capul pe picioarele ei şi eu mângâindu-i mâna în timp ce o priveam, iar stelele îmi clipeau şi o doream şi mai mult. La fel, am trăit alte zeci de momente pe care am învăţat să mi le doresc, aproape de atunci când nu am avut şansa să le mai întâlnesc.

Realitatea este inevitabilă şi nu îmi mai lasă loc de dorinţe îndeplinite. Elementele asupra cărora s-a răsfrânt vina momentelor mele descrise, şi-au făcut jocul şi trebuie să recunosc că miza a fost uriaşă, iar eu am pierdut acel joc. Tot ce mi-au lăsat, sunt aceleaşi dorinţe, amintirile dulci şi lecţia, din nou devenită principiu, dacă trebuie să se întâmple, nimeni şi nimic nu poate sta în calea acelui lucru; mai devreme sau mai târziu, tot va avea loc.

Am reuşit să mă gândesc mult la mine în ultimul timp şi chiar am început să apreciez, mult mai mult tot ceea ce am. Poate că am devenit şi egoist în privinţa sentimentelor, mi-am setat limite, principii şi forme după care să mă ghidez în relaţionarea cu oamenii. Mi-am mărit zona de orientare în timp şi spaţiu, conştientizez şi abordez într-un alt mod şansele ce mi se ivesc, gândesc la fel de mult situaţiile care cer măsuri disperate, fac mai multe pentru cultura mea generală, pentru emoţiile personale, îmi măresc aria de cunoştinţe şi sunt într-o continuă îmbunătăţire. Toate astea, tratate cu tristeţea certă şi inevitabilă regăsite în cele de mai sus.

Şi într-adevăr, mă voi opri să mai scriu despre ea numai atunci când nu o voi mai iubi vreodată.

Read More

DSCF1378

Tu fiinţă minunată

Martie. Prins între frumuseţea primăverii şi tensiunea pesonală ce provine din incertitudinea de neîmplinire în iubire, ajung într-un final să conştientizez din nou că iubesc. Iubesc pentru că pot să respir, pentru că pot admira culoarea albă, gri sau combinată a norilor pe cerul albastru, pentru că luminiţa provocată de o stea la începutul unei seri este singură şi o pot vedea dincolo de luminile oraşului, iubesc şoaptele ce vin odată cu scurgerea Begăi pe canal şi care spun atâtea poveşti, iubesc simplitatea dintr-o oarecare zi, iubesc ploaia, zilele înnorate şi razele soarelui, poate rătăcite printre nori, iubesc frigul serii care se aşterne încet şi mă face să mă gândesc la momentul în care ţi-aş putea încălzi mâinile într-ale mele, iubesc să mă uit la tine şi să-ţi admir cum o şuviţă de păr stă imperfect şi îţi acoperă foarte puţin faţa ta finuţă şi colorată viu cu acea nuanţă de care m-am îndrăgostit şi ador să o sărut, iubesc să îţi simt forma abdomenului când te ţin, iar tu de gâtul meu cu ambele mâini şi te privesc, aşteptând parcă să ne spunem ceva, dar nu stricăm momentul pentru că liniştea este magică şi pasională, iubesc mersul tău şi când te apropii agale de mine, iubesc totul tău şi lumea ta, îţi iubesc gesturile, răbdarea, repeziciunea ta, faptul că eşti naivă şi mereu crezi că ai dreptate, iubesc şi acel zâmbet când îţi arăt că nu este aşa, iubesc să te tachinez, iubesc copilul din tine, iubesc hotărârea ta, iubesc dedicarea şi implicarea ta, iubesc zilele în care crezi că eşti urâtă dar de fapt atunci eşti la fel, cea mai frumoasă, iubesc dimineţile când te trezeşti, iubesc părul tău ciufulit şi respingător când îmi strecor mâna prin el, iubesc îmbrăţişările tale, iubesc ochii tăi şi privirile pe care mi le aţinteşti, iubesc ale tale mâini, iubesc umerii tăi şi să-i sărut, şi mai mult, iubesc femeia din tine.

Astăzi m-am plimbat foarte puţin prin oraş şi am văzut oamenii la care mă aşteptam. Fie cupluri, fie fete cu zâmbetul pe buze şi cu flori în mână, fie băieţi cu flori în mână şi emoţii în cealaltă. M-am bucurat mult să văd că în jurul meu sunt oameni frumoşi care nu au uitat de aducerea zâmbetelor în această zi. Puţin trist este că nu facem asta mai des, dar aici este altă poveste.

Pe cât de minunate sunteţi voi, fiinţe feminine, frumoase, hotărâte, independente, firave, puternice emoţional, emancipate, cu dorinţă de dezvoltare, grijulii, zâmbitoare, pline de farmec, capabile să treceţi peste orice, remarcabile, dornice de nou, deschise spre cunoaştere, inteligente şi multe altele, pe atât de mult eu şi noi bărbaţii facem tot posibilul să fiţi fericite, să vă simţiţi în siguranţă, să vă iubim şi să vă încurajăm pentru că, aşa cum au spus mulţi, sunt şi eu de acord cu asta, voi sunteţi motivele pentru care există sensibilitate în lume şi voi conduceţi lumea.

Pe această cale, îmi exprim stringent toate gândurile bune şi toate urările de bine pentru fiecare dintre voi.

Read More

IMG_20150213_093102

Cu asta am rămas

Păşesc pe drumul meu, solitar, parcă din ce în ce mai încrezător. În jurul meu este o atmosferă permanentă de refacere. Lucrurile pe care le-am lăsat în spate sunt oarecum tot înaintea mea şi nu mă lasă să mă desprind sub nicio formă de trecut. Iar eu, nu vreau să mă desprind de el, tocmai pentru a avea certitudinea că va fi din nou a mea într-o bună zi, chiar dacă nivelul de siguranţă al termenului “certitudine” scade mereu.

Îmi este tare teamă de momentul acela nostalgic în care, din pură întâmplare, ne vom întâlni în acea cafenea din acel oraş îndepărtat, aşa cum mi-a zis într-o zi tristă, şi ca doi necunoscuţi ne vom intersecta privirile, vom zâmbi şi de acolo timpul va sta în loc pentru noi. Ne vom apropia timizi şi cu vocea ei dulce mă va întreba dacă sunt chiar eu. Voi zâmbi şi mai tare, voi clipi încet şi voi afirma bucuros de revedere. Ne vom aşeza, vom comanda ceea ce beam înainte când ieşeam împreună, ea o cafea care să îi dea energia pe întreaga zi, iar eu, dacă nu voi fi început să beau cafea, aceeaşi ciocolată caldă neagră fără frişcă. Şi vom începe să povestim. Tristeţea mea va fi că tot ce ne vom spune, se va raporta la trecut, o dulce nostalgie la care vom tinde amândoi.

Acum mă văd oscilând într-un moment sesibil, de cumpănă, între drama personală şi realitatea dură, în care dacă mă întrebi dacă sunt în regulă, îţi răspund direct şi dur că încă o iubesc, apoi tac. Nu vreau să mă asculţi, nu vreau să simţi ceea ce simt şi, mai ales, nu vreau să încerci să mă ajuţi. Îmi voi asuma iubirea până la capăt.

Încep tot mai multe lucruri să îmi spună că voi fi mai bine dacă trec peste această perioadă, ceea ce înseamnă să fac un sacrificiu, rupându-mi bucăţi de suflet şi părăsindu-le la marginea unui apus. Ori, eu nu vreau să fac asta.

Revenind la ceva mai plauzibil, în final, am reuşit să mă mobilizez şi să trag linie, după povestea mea frumoasă.
Lucrurile pe care le-am învăţat sau cel puţin acum le conştientizez sunt următoarele:

1. Viaţa este prea scurtă pentru a avea regrete

O mare greşeală a mea, a fost că am avut momente, cu discuţii inutile despre lucrurile care ne indispuseseră în ziua ce tocmai trecea, pe care acum, din păcate, le pot  număra pe degete, în care discutam despre stresul de la job, facultate sau prostiile pe care le întâlneam zilnic. Am realizat că dacă noi povesteam despre ele, fără o ţintă anume, fără să căutăm eventuale soluţii, starea mea de spirit era influenţată negativ, iar relaţia, pe moment, era afectată, ceea ce era contrar a cum doream să mă simt lângă iubita mea, după o zi plină de evenimente. Timpul în care trebuia să mă dedic ei, era completat cu lucruri inutile. Vreau să mă fi bucurat şi mai mult de ea şi de timpul nostru.

2. Pasiunea pe care o pun în lucrurile pe care le facem, este cheia unei relaţii reuşite

Aici mă refer la lucrurile pe care le făceam împreună cu ea. Fericirea noastră, venea inevitabil, din lucrurile simple. Singur, de multe ori mă chinui să fiu fericit din lucrurile simple, însă cu ea, acest fapt era o regulă. Timpul petrecut împreună şi pasiunea comună pe care o presăram amândoi, strângea relaţia care pe mine m-a prins bine. Vreau să fi sesizat mai devreme faptul că a o avea pe ea aproape şi a o ţine de mână mi-a fost suficient pentru a fi fericit.

3. Niciodată nu voi putea să împac limitele

Nu neg, am avut momente în care am considerat mai urgente alte lucruri, dar niciodată mai importante decât ea. Am greşit. Nu caut scuze! Aşa mă ştiu, să împac eu întotdeauna limitele, chiar dacă de fiecare dată mi s-a demonstrat dureros că este imposibil fizic, raţional şi toate cele. Vreau, ca atunci când am încercat acest lucru imposibil, să fi sesizat ceea ce era cu adevărat important şi să-i fi fost fidel atenţiei asupra ei.

4. Lucrurile care m-au distras de la ea, doar asta au făcut

Nici acestea nu au fost mai importante. Şi nici mai urgente, dar acum, vreau să nu fi fost distras de ele şi să-i fi oferit ei, un sărut în plus, un compliment simplu şoptit, o mângâiere pe lângă celelalte sau, cine ştie, să fac ceva prin care să-i fur un zâmbet sincer.

5. Nu am ţinut minte

Tare mult regret că nu am ţinut minte întotdeauna ceea ce-mi spunea, ceea ce-i plăcea, gusturile, visele, mâncarea preferată, florile, dorinţele, cafeaua, locurile din oraş, detalii despre ea. Eram surprins de mine când făceam asta şi primeam un şut în fund prin reacţia pe care o avea când eu, ca blegul, nu puteam să bat în cuie spusele ei şi să nu fie nevoie să aud “-Dar ţi-am spus că…”. A fost un mare motiv de dezamăgire interioară pentru mine, dar, acel şut în fund, vreau să fie un pas înainte de acum.

6. Grija la comportament şi la stările adoptate

Într-adevăr am de lucrat la multe lucruri legate de mine. De la A la Z şi înapoi. Vreau să fi fost mai mult empatic, sensibil, copilăros, serios, ascultător, un eu mai matur care să fi văzut altfel anumite lucruri. Am fost delăsător şi nu am câştigat nimic din asta, doar faptul că am rămas în zona de confort, ce până la urmă nu este un lucru câştigat.

7. Să trec peste principii

Am fost mereu deschis să fac acest sacrificiu al principiilor şi mândriei personale, însă, ar fi trebuit să o fac şi mai des, mai ales că a fost vorba despre o persoană cu adevărat specială lângă mine. Puteam să o surprind cu prezenţa mea, atunci când am întârziat în staţie, de atâtea ori, puteam să fiu cu un pas înainte de ceea ce îi spuneam şi făceam, puteam să îi cumpăr flori când s-ar fi aşteptat mai puţin, puteam să mă trezesc înaintea ei şi să-i pregătesc micul dejun de mai multe ori, puteam să merg la masa ei de lucru şi să-i duc o gustare. Trist că acum vreau să fi făcut asta. Puteam.

8. Nu am gândit mai departe

Am anticipat de multe ori lucrurile, dar niciodată nu m-am oprit pentru a mă gândi la nevoile ei personale pentru, măcar, a încerca să fac ceva în acea privinţă. Am gândit în ansamblu şi asta nu m-a ajutat aşa cum vreau acum.

10. Să îi fiu ceva mai mult

Erau momente în care eram frământat de faptul că nu îi pot oferi un sfat. Bine, nu ştiu dacă eu am oferit vreodată un sfat de calitate, dar asta este altă poveste. Simţeam cum scădeam în ochii ei şi asta a fost un motiv de frustrare. Pur şi simplu, nu am această capacitate. Vreau să îi fi fost şi coleg, prieten, tată, punct de sprijin şi încurajare. Nu am reuşit face asta.

11. Să nu existe întotdeauna motive

Vreau să îi fi făcut mai multe vizite, oriunde s-ar fi aflat, doar pentru a o vedea, pentru a o săruta, pentru a-i spune cât de frumoasă este, cât de norocos eram că o iubesc, iar ea îmi face acelaşi lucru, cât de mult mă bucuram că era în viaţa mea. Doar atât, apoi să fi plecat şi să o fi lăsat-o cu treaba ei. Un gest simplu ca unul dintre acestea ar fi făcut cât o mie de cuvinte.

12. Să nu existe reguli

La prima întâlnire, am fost nebuni. Nu ne-a păsat de ceea ce gândeau trecătorii când ne-au văzut dansând în parc, sub lumina difuză a unei lămpi de la iluminatul public. A fost ieşit din comun şi mi-a plăcut tare mult că am făcut asta. Vreau să fi făcut asta de mult mai multe ori şi în alte dăţi, în relaţia noastră, să fi trăit viaţa cu ea nelimitaţi de lucruri ce până la urmă nu aveau şi nu au în continuare, nicio importanţă mai mare ca noi.

13. Comportament pe măsură

Târziu, chiar prea târziu, mi-am dat seama că mă puteam comporta cu ea mult mai bine, mult mai elegant, mult mai frumos. Neatenţia mea la detalii şi-a spus cuvântul: nu i-am deschis întotdeauna uşa, nu am ajutat-o să de dezbrace de haină, nu i-am oferit-o pe a mea mereu, nu am ajutat-o să se aşeze pe scaun, nu am fost întotdeauna cel care a aşteptat-o, nu am fost întotdeauna cel care a mers la ea, nu am fost cel care să îi dea sfatul de care avea nevoie. Nu am fost. Ruşine să-mi fie!

Cel mai important lucru dintre toate, a fost că a fost o minune ca ea să fie în viaţa mea. Nu vreau să spun mai mult despre asta.

Cu asta am rămas şi cu primul trandafir pe care i l-am oferit, acum uscat…

Mă voi opri să mai scriu despre ea numai atunci când nu voi mai iubi vreodată.

Read More

IMG_20150213_a

Un vechi prieten

Era iarnă de mult şi eram tot mai supărat pe acest fapt. Toate culorile închise ale vremii, ale toamnei care trecuse şi ale naturii, îmi inspirau tot mai multă nelinişte, şi odată cu ea, gândul la persoanele care-mi insuflau nostalgie, de luni bune, lăsate în spate. Părinţii, bunicii, prietenii şi rudele, toate persoane dragi, dispărute ca o ultimă rază a soarelui la un apus trist de august, doar din decizia mea de a merge mai departe pe drumul meu, îmi erau acum aproape necunoscuţi de neatins.

Cu gândul la ale mele, mâinile-n buzunar şi cu capul puţin plecat, am lovit o biată piatră ce-mi stătea în cale. S-a oprit lângă margine. Aveam aceeaşi stare de nelinişte, plictisit de tot, mergeam fără o direcţie anume. Eram pe un drum aproape pustiu, din bitum cu puţine bălţi de la zăpadă şi câteva grămezi de nea bătătorită, aproape gheaţă topită. Mă gândeam la cum să fiu mai împăcat cu mine şi să am mai multă încredere în persoanele apropiate de aici. Îmi tot repetam lucruri pe care le ştiam despre mine şi nu le puteam schimba. Era clar, urmam acelaşi drum ca de fiecare dată când mă las pradă unor sentimente triste.

La un moment dat, m-am oprit şi puţin uimit, am observat o figură expresivă ce mă privea de la o mică distanţă. M-am apropiat încet şi l-am recunoscut. El era, doar că… schimbat. L-am simţit şi m-a cuprins un fior rece. Cu ochii trişti şi foarte puţin luminaţi mă privea nostalgic. Parcă nu m-ar fi văzut. Privea în gol. M-am speriat şi doar încercând să-i zâmbesc, l-am întrebat ce face. Imediat mi-a pierit zâmbetul şi a oftat subtil. Nu mi-a răspuns. S-a uitat din nou la mine, atât de îndurerat! Nu mi-a venit să cred că el este acea persoană a cărei fericire îi stătea la degetul mic şi lumea întreagă era a lui acum ceva timp. El, care putea să plângă de fericire şi să stingă focul cu lacrimile prin care ar fi fost în stare să treacă, să calce în picioare orice şi să arate că nu-i pasă pentru că el este un om iubit şi iubeşte la fel, un om ca el. Persoana care trăia fiecare clipă a vieţii cu emoţii ce se manifestau în fel şi chip, care şi-ar fi dat sufletul ştiind că are altul care să aibă grijă de el. Mi-a fost tare greu să cred când mi-a spus că a pierdut îngerul pe care l-a căutat mult timp, îngerul pe care-l iubeşte până la Dumnezeu şi înapoi, şi pe care l-ar fi pierdut intenţionat, doar, doar să se mai poată îndrăgosti încă o dată de el şi să-l mai iubească tot atât de mult. Nopţile nu au mai fost nopţi, iar zilele erau doar ca sclipirile din ochii ei ce îi aminteau mereu de dimineţi devreme. Orele n-au mai fost ore, iar zilele treceau şi doar îi amplificau starea de tristeţe pentru că nu mai venea. Nu am putut să spun ceva. Ştiam că va fi bine, dar nu mă aşteptam să-mi întâlnesc prietenul în acea furtună. Mi-a spus că a pierdut tot. Atunci am vrut să-l contrazic, dar privirea lui mi-a dat de înţeles ceea ce a vrut să spună prin tot. Era ca un nou-născut ce urma să cunoască din nou lumea, să se îndrăgostească din nou de îngerul pe care-l va căuta o viaţă întreagă şi să-l iubească. Aşa mi s-a părut, însă aceeaşi stare pe care o avea ca atunci când l-am zărit, m-a făcut să mă îndoiesc. M-a intimidat, am tăcut şi m-am speriat. Cu durere am închis ochii pentru scurt timp şi atunci am simţit toată tristeţea lui, toate visele spulberate şi speranţele aruncate cât colo de inima lui. Am oftat, apoi mi-am continuat drumul… păşind pe lângă zidul din geam al staţiei goale de autobuz.

Read More

10735798_880764578600541_871927715_n

Dor matol de melancolie

După ceva timp în care nu am mai spus nimic despre sufletul meu, s-au întâmplat chiar multe şi spre bucuria mea, toate au făcut parte din experienţa prin care am trecut şi la care mă gândesc mereu cu nostalgie. Dacă aş mai avea, Doamne!, ocazia să mai fac încă o dată acest lucru de la capăt, l-aş face cu cea mai mare deschidere din partea mea. M-aş mai îndrăgosti încă o dată de ea!

Mă gândesc la cum a fost prima data cu ea şi nu este ceva ieşit din comunul meu, din tipicul situaţiilor mele pline de sensibilitate. Câteva priviri pline de dorinţă, rătăcite printre monitoarele câtorva birouri, priviri aruncate la momente bine stabilite de ambele părţi ce mi-au definit fericirea timp de trei luni şi anume: ea şi eu. Încă nu îmi vine să cred că iubirile prind rădăcini acolo unde te aştepţi mai puţin. Cine poate să vină la mine şi să îmi spună, oare, că voi găsi fericirea chiar în locul unde sunt la un moment dat? Am mai spus-o şi o recunosc, m-am îndrăgostit la un moment neaşteptat într-un loc neaşteptat. Spontaneitatea mi-a fost alături în toate momentele şi mă bucură acest fapt. Fata cu ochi de vis a apărut de nicăieri şi eu doar i-am întâlnit privirea. Mi-a fost de ajuns pentru ca sufletul meu să-i cadă la picioare şi să facă din mine omul la care nu m-aş fi putut gândi vreodată. De această dată pot să afirm că am intrat în acest joc şi am câştigat, chiar dacă fizic am pierdut lucruri ce m-ar face acum mai fericit.

Am câştigat lucruri pe care nu le-aş fi câştigat nici dintr-o sută de relaţii dacă le-aş fi avut câte trei luni la rând. Am făcut lucurile care mi-au definit limita între copilul care eram şi bărbatul care devin pe zi ce trece. Gândindu-mă în fiecare zi la ea, viaţa mea a fost trăită cu emoţie. Fiecare lucru mărunt şi simplu pe care-l întâlnesc în fiecare zi în care pot doar să mă gândesc la ea, fără să-i mai întâlnesc privirea sau să-i simt mâinile într-ale mele, mi-aduce aminte de ea şi emoţia emanată în tot corpul, îmi taie respiraţia de fiecare dată. Spun asta şi sunt fericit că a reuşit ca acum să aibă o astfel de influenţă asupra mea. Este cert că îmi încep dimineţile solitar cu un gând la ea şi termin ziua cu speranţa că în următoarea dimineaţă când mă voi trezi, tot ce ştiu, a fost un vis, iar ea va dormi la pieptul meu, reuşind să-i fur acel zâmbet dulce cu un sărut pe obrazul ei fin, ca atunci când făceam asta cu adevărat în dimineţi ce eram treziţi de razele calde ale soarelui, parcă culese dintr-un basm.

Dorul pentru scumpa mea, s-a manifestat şi o face în continuare, într-o manieră pe care nu am mai întâlnit-o până acum. Este ca o resemnare pe care o am, doar că ceva mai dulce, ca şi melancolia. A trecut o lună şi ceva de când ne-am despărţit. Încă o dată am realizat că lucrurile nu sunt deloc aşa cum par sau promit a fi. Poate că viaţa mea este simplă, grea, cu urcuşuri şi coborâşuri, iar în final cu lucrurile puse cap la cap, care să mă facă să mă simt împlinit, ca mai apoi să am timp să văd şi de fericirea sufletului meu. Întotdeauna mi-a fost bine. Lucrurile chiar s-au aranjar, în orice situaţie. În orice situaţie! Nu spun asta pentru că mă plâng. O spun pentru că simt că trebuie spus. Faptul că întotdeauna în viaţa mea lucrurile s-au terminat cu bine, m-au convins de anumite principii pe care acum mă bazez şi merg mai departe, în continuare. Din păcate lucurile nu s-au aranjat şi pentru povestea noastră de dragoste. Întotdeauna mă gândesc cu încredere la relaţia care ar putea continua, fără dependenţe exterioare, fără remuşcări, fără griji ale lucrurilor ce nu ne fac fericiţi, doar cu noi şi ceea ce pune un plus la dezvoltarea noastră ca oameni, ca prieteni, ca iubiţi, ca un întreg. Fizic, dorul meu pentru ea nu îl pot exterioriza în niciun fel. Fie, poate doar prin lacrimi. Nu pot vorbi cu nimeni despre asta, nu pot povesti nimănui, nu văd pe nimeni în stare care să înţeleagă exact ceea ce simt. Am încercat să mă descarc şi să-mi pun sufletul pe masă în faţa unor persoane, însă oamenii din jurul meu nu-mi mai devin prieteni atât de uşor şi în plus de asta, chiar dacă ar da dovadă de empatie, nu m-ar putea ajuta cu nimic. Nimeni nu ne-a cunoscut pe noi doi, aşa cum am fost împreună, nimeni nu ştie că ea mă completa, că era muza mea, că m-a făcut să mi-o doresc chiar şi după ce am avut-o, că este femeia ce a ştiut să mă facă să mă simt fericit, aşa cum nu a făcut-o nimeni în viaţa mea în acest sens, că o consider deşteaptă şi frumoasă, fată de casă, realistă, sensibilă, plină de viaţă, visătoare ca şi mine, copilă şi naivă în momentele noastre, drăgăstoasă, sufletistă şi o jumătate perfectă. Nimeni.

Şi din nou mă cuprinde dorul de ea şi din nou tac şi caut printre amintiri, lucrurile frumoase pe care le-am făcut amândoi. Schiţez un zâmbet nostalgic şi mă las purtat de val, fără o ţintă anume, ca de fiecare dată. De cel puţin o lună, asta fac în fiecare zi şi parcă, tot mai mult mă leg de ea prin amintirile pe care le am. Am momente, în pragul disperării, nu ştiu ce să fac, cu cine să vorbesc sau unde să merg pentru a mă linişti. Orbit, o sun în speranţa că voi înţelege ce trebuie să fac pentru ca noi doi să fim din nou acolo unde tind, dar îmi dau seama că discuţiile noastre telefonice sunt seci şi lipside de sclipirea pe care o aştept. Se termină repede.  Mă gândesc la ea şi la ce a făcut, ce i s-a întâmplat, apoi, rapid îmi revin la acea încredere în noi şi mă liniştesc brusc, emoţiile, din nou tăindu-mi ritmul bătăilor inimii.

Ştiu că cerul nu s-a surpat, soarele nu a încetat să lumineze, iar timpul nu s-a terminat, dar pentru mine, doar ea înseamnă ceea ce am căutat mult timp. Acea esenţă tare, doar a mea, am găsit-o în sfârşit, în acel loc neaşteptat. Sunt conştient că am trecut de perioada în care puteam să jur că o relaţie cu o fetiţă de 16 ani ar putea dura o viaţă. Sunt conştient că momentele dramatice pe care, poate, aveam tendinţa să le trăiesc acum 4, 5 ani, s-au dus şi nu-mi mai arde de prostii. Mai sunt conştient şi că m-am maturizat foarte mult şi nu mă mai simt atras de o simplă aventură cu o ea, o copilă din diferite puncte de vedere, pe care să o uit a doua zi, ci de ea şi aici mă refer la femeia de care m-am îndrăgostit pătimaş. Am început de mult să privesc spre seriozitate în relaţii, spre puncte clare în tangenţele cu damele, spre definiţia “planuri de viitor” şi nu îmi pare rău, doar că părerile de rău vin din cauza nefericirii.

Read More