Un vechi prieten

Era iarnă de mult şi eram tot mai supărat pe acest fapt. Toate culorile închise ale vremii, ale toamnei care trecuse şi ale naturii, îmi inspirau tot mai multă nelinişte, şi odată cu ea, gândul la persoanele care-mi insuflau nostalgie, de luni bune, lăsate în spate. Părinţii, bunicii, prietenii şi rudele, toate persoane dragi, dispărute ca o ultimă rază a soarelui la un apus trist de august, doar din decizia mea de a merge mai departe pe drumul meu, îmi erau acum aproape necunoscuţi de neatins.

Cu gândul la ale mele, mâinile-n buzunar şi cu capul puţin plecat, am lovit o biată piatră ce-mi stătea în cale. S-a oprit lângă margine. Aveam aceeaşi stare de nelinişte, plictisit de tot, mergeam fără o direcţie anume. Eram pe un drum aproape pustiu, din bitum cu puţine bălţi de la zăpadă şi câteva grămezi de nea bătătorită, aproape gheaţă topită. Mă gândeam la cum să fiu mai împăcat cu mine şi să am mai multă încredere în persoanele apropiate de aici. Îmi tot repetam lucruri pe care le ştiam despre mine şi nu le puteam schimba. Era clar, urmam acelaşi drum ca de fiecare dată când mă las pradă unor sentimente triste.

La un moment dat, m-am oprit şi puţin uimit, am observat o figură expresivă ce mă privea de la o mică distanţă. M-am apropiat încet şi l-am recunoscut. El era, doar că… schimbat. L-am simţit şi m-a cuprins un fior rece. Cu ochii trişti şi foarte puţin luminaţi mă privea nostalgic. Parcă nu m-ar fi văzut. Privea în gol. M-am speriat şi doar încercând să-i zâmbesc, l-am întrebat ce face. Imediat mi-a pierit zâmbetul şi a oftat subtil. Nu mi-a răspuns. S-a uitat din nou la mine, atât de îndurerat! Nu mi-a venit să cred că el este acea persoană a cărei fericire îi stătea la degetul mic şi lumea întreagă era a lui acum ceva timp. El, care putea să plângă de fericire şi să stingă focul cu lacrimile prin care ar fi fost în stare să treacă, să calce în picioare orice şi să arate că nu-i pasă pentru că el este un om iubit şi iubeşte la fel, un om ca el. Persoana care trăia fiecare clipă a vieţii cu emoţii ce se manifestau în fel şi chip, care şi-ar fi dat sufletul ştiind că are altul care să aibă grijă de el. Mi-a fost tare greu să cred când mi-a spus că a pierdut îngerul pe care l-a căutat mult timp, îngerul pe care-l iubeşte până la Dumnezeu şi înapoi, şi pe care l-ar fi pierdut intenţionat, doar, doar să se mai poată îndrăgosti încă o dată de el şi să-l mai iubească tot atât de mult. Nopţile nu au mai fost nopţi, iar zilele erau doar ca sclipirile din ochii ei ce îi aminteau mereu de dimineţi devreme. Orele n-au mai fost ore, iar zilele treceau şi doar îi amplificau starea de tristeţe pentru că nu mai venea. Nu am putut să spun ceva. Ştiam că va fi bine, dar nu mă aşteptam să-mi întâlnesc prietenul în acea furtună. Mi-a spus că a pierdut tot. Atunci am vrut să-l contrazic, dar privirea lui mi-a dat de înţeles ceea ce a vrut să spună prin tot. Era ca un nou-născut ce urma să cunoască din nou lumea, să se îndrăgostească din nou de îngerul pe care-l va căuta o viaţă întreagă şi să-l iubească. Aşa mi s-a părut, însă aceeaşi stare pe care o avea ca atunci când l-am zărit, m-a făcut să mă îndoiesc. M-a intimidat, am tăcut şi m-am speriat. Cu durere am închis ochii pentru scurt timp şi atunci am simţit toată tristeţea lui, toate visele spulberate şi speranţele aruncate cât colo de inima lui. Am oftat, apoi mi-am continuat drumul… păşind pe lângă zidul din geam al staţiei goale de autobuz.

Dor matol de melancolie

După ceva timp în care nu am mai spus nimic despre sufletul meu, s-au întâmplat chiar multe şi spre bucuria mea, toate au făcut parte din experienţa prin care am trecut şi la care mă gândesc mereu cu nostalgie. Dacă aş mai avea, Doamne!, ocazia să mai fac încă o dată acest lucru de la capăt, l-aş face cu cea mai mare deschidere din partea mea. M-aş mai îndrăgosti încă o dată de ea!

Mă gândesc la cum a fost prima data cu ea şi nu este ceva ieşit din comunul meu, din tipicul situaţiilor mele pline de sensibilitate. Câteva priviri pline de dorinţă, rătăcite printre monitoarele câtorva birouri, priviri aruncate la momente bine stabilite de ambele părţi ce mi-au definit fericirea timp de trei luni şi anume: ea şi eu. Încă nu îmi vine să cred că iubirile prind rădăcini acolo unde te aştepţi mai puţin. Cine poate să vină la mine şi să îmi spună, oare, că voi găsi fericirea chiar în locul unde sunt la un moment dat? Am mai spus-o şi o recunosc, m-am îndrăgostit la un moment neaşteptat într-un loc neaşteptat. Spontaneitatea mi-a fost alături în toate momentele şi mă bucură acest fapt. Fata cu ochi de vis a apărut de nicăieri şi eu doar i-am întâlnit privirea. Mi-a fost de ajuns pentru ca sufletul meu să-i cadă la picioare şi să facă din mine omul la care nu m-aş fi putut gândi vreodată. De această dată pot să afirm că am intrat în acest joc şi am câştigat, chiar dacă fizic am pierdut lucruri ce m-ar face acum mai fericit.

Am câştigat lucruri pe care nu le-aş fi câştigat nici dintr-o sută de relaţii dacă le-aş fi avut câte trei luni la rând. Am făcut lucurile care mi-au definit limita între copilul care eram şi bărbatul care devin pe zi ce trece. Gândindu-mă în fiecare zi la ea, viaţa mea a fost trăită cu emoţie. Fiecare lucru mărunt şi simplu pe care-l întâlnesc în fiecare zi în care pot doar să mă gândesc la ea, fără să-i mai întâlnesc privirea sau să-i simt mâinile într-ale mele, mi-aduce aminte de ea şi emoţia emanată în tot corpul, îmi taie respiraţia de fiecare dată. Spun asta şi sunt fericit că a reuşit ca acum să aibă o astfel de influenţă asupra mea. Este cert că îmi încep dimineţile solitar cu un gând la ea şi termin ziua cu speranţa că în următoarea dimineaţă când mă voi trezi, tot ce ştiu, a fost un vis, iar ea va dormi la pieptul meu, reuşind să-i fur acel zâmbet dulce cu un sărut pe obrazul ei fin, ca atunci când făceam asta cu adevărat în dimineţi ce eram treziţi de razele calde ale soarelui, parcă culese dintr-un basm.

Dorul pentru scumpa mea, s-a manifestat şi o face în continuare, într-o manieră pe care nu am mai întâlnit-o până acum. Este ca o resemnare pe care o am, doar că ceva mai dulce, ca şi melancolia. A trecut o lună şi ceva de când ne-am despărţit. Încă o dată am realizat că lucrurile nu sunt deloc aşa cum par sau promit a fi. Poate că viaţa mea este simplă, grea, cu urcuşuri şi coborâşuri, iar în final cu lucrurile puse cap la cap, care să mă facă să mă simt împlinit, ca mai apoi să am timp să văd şi de fericirea sufletului meu. Întotdeauna mi-a fost bine. Lucrurile chiar s-au aranjar, în orice situaţie. În orice situaţie! Nu spun asta pentru că mă plâng. O spun pentru că simt că trebuie spus. Faptul că întotdeauna în viaţa mea lucrurile s-au terminat cu bine, m-au convins de anumite principii pe care acum mă bazez şi merg mai departe, în continuare. Din păcate lucurile nu s-au aranjat şi pentru povestea noastră de dragoste. Întotdeauna mă gândesc cu încredere la relaţia care ar putea continua, fără dependenţe exterioare, fără remuşcări, fără griji ale lucrurilor ce nu ne fac fericiţi, doar cu noi şi ceea ce pune un plus la dezvoltarea noastră ca oameni, ca prieteni, ca iubiţi, ca un întreg. Fizic, dorul meu pentru ea nu îl pot exterioriza în niciun fel. Fie, poate doar prin lacrimi. Nu pot vorbi cu nimeni despre asta, nu pot povesti nimănui, nu văd pe nimeni în stare care să înţeleagă exact ceea ce simt. Am încercat să mă descarc şi să-mi pun sufletul pe masă în faţa unor persoane, însă oamenii din jurul meu nu-mi mai devin prieteni atât de uşor şi în plus de asta, chiar dacă ar da dovadă de empatie, nu m-ar putea ajuta cu nimic. Nimeni nu ne-a cunoscut pe noi doi, aşa cum am fost împreună, nimeni nu ştie că ea mă completa, că era muza mea, că m-a făcut să mi-o doresc chiar şi după ce am avut-o, că este femeia ce a ştiut să mă facă să mă simt fericit, aşa cum nu a făcut-o nimeni în viaţa mea în acest sens, că o consider deşteaptă şi frumoasă, fată de casă, realistă, sensibilă, plină de viaţă, visătoare ca şi mine, copilă şi naivă în momentele noastre, drăgăstoasă, sufletistă şi o jumătate perfectă. Nimeni.

Şi din nou mă cuprinde dorul de ea şi din nou tac şi caut printre amintiri, lucrurile frumoase pe care le-am făcut amândoi. Schiţez un zâmbet nostalgic şi mă las purtat de val, fără o ţintă anume, ca de fiecare dată. De cel puţin o lună, asta fac în fiecare zi şi parcă, tot mai mult mă leg de ea prin amintirile pe care le am. Am momente, în pragul disperării, nu ştiu ce să fac, cu cine să vorbesc sau unde să merg pentru a mă linişti. Orbit, o sun în speranţa că voi înţelege ce trebuie să fac pentru ca noi doi să fim din nou acolo unde tind, dar îmi dau seama că discuţiile noastre telefonice sunt seci şi lipside de sclipirea pe care o aştept. Se termină repede.  Mă gândesc la ea şi la ce a făcut, ce i s-a întâmplat, apoi, rapid îmi revin la acea încredere în noi şi mă liniştesc brusc, emoţiile, din nou tăindu-mi ritmul bătăilor inimii.

Ştiu că cerul nu s-a surpat, soarele nu a încetat să lumineze, iar timpul nu s-a terminat, dar pentru mine, doar ea înseamnă ceea ce am căutat mult timp. Acea esenţă tare, doar a mea, am găsit-o în sfârşit, în acel loc neaşteptat. Sunt conştient că am trecut de perioada în care puteam să jur că o relaţie cu o fetiţă de 16 ani ar putea dura o viaţă. Sunt conştient că momentele dramatice pe care, poate, aveam tendinţa să le trăiesc acum 4, 5 ani, s-au dus şi nu-mi mai arde de prostii. Mai sunt conştient şi că m-am maturizat foarte mult şi nu mă mai simt atras de o simplă aventură cu o ea, o copilă din diferite puncte de vedere, pe care să o uit a doua zi, ci de ea şi aici mă refer la femeia de care m-am îndrăgostit pătimaş. Am început de mult să privesc spre seriozitate în relaţii, spre puncte clare în tangenţele cu damele, spre definiţia “planuri de viitor” şi nu îmi pare rău, doar că părerile de rău vin din cauza nefericirii.

De prin gânduri adunate

Nu știu dacă să zic că viața este o frumusețe tristă sau doar o melancolie continuă dulce. Din întâmplare mai ajung câteodată printre pozele mele, pozele de familie și cele cu tovarășii și prietenii din copilărie, cei de-o viață, și inevitabil îmi trec prin cap toate momentele pe care le-am trăit vreodată și aici brusc mă cuprinde o nostalgie ce poate fi descrisă doar în lacrimi.

Fie că vreau, fie că nu, imaginile din mintea mea își fac foarte ușor loc printre emoții și le stârnesc încă din rădăcini. De acolo este doar un pas până la a mă gândi că doar ce am fost acasă, i-am luat în brațe pe ai mei și le-am zis cât de mult îi iubesc.

Mama, de fapt mami, draga de ea, cât de mult s-a mai bucurat să-și vadă băiatul că a mai trecut și el pe-acasă după luni bune de colindat printre străini. Vocea ei, la fel de caldă, până și acum m-ar face să plâng dacă aș vedea-o suferindă, părul mai alb față de ultima dată când am văzut-o, zâmbetul la fel de larg și cred că ceva mai multe riduri de la atâtea probleme și griji făcute pentru mine și sora mea. Câtă grijă în tot ceea ce a făcut pentru noi vreodată! Nu am înțeles niciodată cum de a putut întotdeauna să ne facă pe plac, să fie calmă, să aibă grijă de fiecare parte din noi, în același timp să fie mereu prezentă și să o ia de la capăt, din nou.

Tatăl meu, la fel de entuziasmat și plin de zâmbet, a venit și m-a luat din gară ca de fiecare dată. Mândru, probabil de mine și dornic să mă vadă, m-a lăsat că întotdeauna să conduc mașina până acasă, știind că în tot timpul petrecut departe de casă, nu am această șansă. A mai cărunțit, la fel ca și mama, și parcă tot mai nostalgic îl văd de când sunt mai mereu plecat departe de casă. Întotdeauna știa răspunsurile la integramele mele pe care le făceam la vârsta de 12, 13 ani. Și dacă nu îmi spunea pe moment răspunsul, mă trezeam cu câte un cuvânt de la el, peste minute bune și îl priveam nedumerit încercând să-mi dau seama ce vrea. Îmi zâmbea și îmi spunea din nou sinonimul de la integrama care îmi pusese probleme. Jucam fotbal cu el, în curte, seara când se întorcea de la muncă. Îl simțeam la fel de copil ca și mine și trăiam cu el fiecare gol pe care îl dăteam într-o poartă sau alta. Un fan dedicat trup și suflet Universității Craiova, m-a inspirat să iubesc cea mai frumoasă echipă de fotbal existentă vreodată în România.

Sora mea, cât de mult mi-am dorit-o. Și am avut-o. Îmi amintesc de atunci când era micuță, nu îi plăcea să o țin de mânuță ci să mă țină ea de degetul mic de la mână. Degetul meu mic era mai lung decât lungimea mânuței ei. Așa de scumpă îmi este. Mi-a plăcut mereu să o iau cu mine și să îi arăt lucrurile care mă făceau pe mine fericit în copilărie. I-am dat cărțile pe care eu le-am citit și mi-au îmbogățit imaginația și sentimentele pentru lume, am ajutat-o întotdeauna cu tot ceea ce am putut și astăzi, scumpa de ea, a început să se descurce singurică cu școala. Deja, doar eu aș mai putea să o ajut cu problemele de la materiile pe care le are, dar nu am posibilitatea asta în fiecare zi.

Ei mi-au fost muză, îndrumare, încredere, ajutor, aproape, familia mea. Și îmi sunt în continuare, însă, trist, într-o măsură mai mică. Toate pozele și amintirile nu sunt suficiente pentru a putea descrie sentimentele pentru ei.

Copil fiind, ce-mi păsa mie că trece timpul, că nu am bani, că plouă, ninge sau este soare. Niciodată nu mi-am dorit să am altă copilărie. Mă bucur foarte tare că uneori am ce povesti cu tovarășii de pe atunci. Despre când mergeam desculți prin țărână căutând… nici noi nu știm ce, atunci când mergeam cu bicicleta pe zăpadă și ne învârteam în toate felurile pe strada plină de gheață, când ne-am plimbat cu bicicleta pe lângă gard, iar Bogdan s-a lovit la nas și i-a rămas cicatricea și acum, sau când ne cățăram prin pomi și Alex a pus piciorul greșit, după care a alunecat și a tras o sperietură de mama focului, atunci când ne jucam fotbal desculți pe iarbă și tot Alex s-a tăiat urât de tot într-un ciob, atunci când făceam mătănii la scăldat în timp ce săream de pe nu știu ce picior al podului de tren, în Olt, când colindam pădurile și încercam să ne rătăcim în ele doar să părem oameni într-o expediție sau soldați în război cu arme făcute din crengi uscate de pom, când jucam tenis de picior pe asfaltul încins în toiul verii și cu soarele în cap, când mergeam la castane și le scuturam, apoi le adunam doar să știm că avem multe, chiar dacă nu făceam nimic cu ele. O Doamne, castanul ăla, și acum are rădăcina la intersecția de lângă casa părintească. Câtă umbră făcea săracul și cât de frumos era înverzit! Ne întâlneam seara sau dimineața la ora 05 doar ca să mergem la pescuit. Plecam de acasă cu mâncare făcută de mama, pescuiam cu mare drag și ne întorceam cu multe înțepături de țânțari. Jucam ascunselea prin toată curtea, grădina și partea din față a casei. Ne avântam mereu în câte-o aventură și tot plini de energie eram.

Așa de mult aș mai vrea să stau cu ai mei tovarăși la un pahar de bere, ca în acele seri când ieșeam și pierdeam vremea la bancă. Să stăm și să povestim de ce mai făceam. Măcar atât, dacă nu mai putem trăi încă o dată tot ceea ce a fost. Ce vremi și ce oameni, așa cum zicea Creangă.

Puțin ironic, dar adevărat, am îmbătrânit, ne-am schimbat toți, nu mai gândim la fel, avem alte priorități, începem să tindem spre o carieră, o relație de succes și, cine știe, poate o familie. Acum cu greu reușesc să adun toată gașca de tovarăși, fiecare are alte lucruri de făcut, nu mai sunt prioritare întâlnirile noastre. Când ne vedem în fugă, ne salutăm respectuos, poate schițăm un zâmbet melancolic și mergem mai departe. Fie mă așteaptă iubita mea, fie amicul meu trebuie să meargă să-și cumpere o componentă pentru PC, fie cercul de prieteni s-a mărit, s-a schimbat și nu ne mai putem adapta la el cum o făceam odată. Fac parte din viață toate acestea, momente triste și amintiri remarcabile.

Eu, cel puțin, sunt bărbatul la care am tins întotdeauna. Iubit de fata frumoasă și deșteaptă de care m-am îndrăgostit, sunt oarecum independent, pe drumul meu în viață, lupt pentru fericirea mea și mă simt împlinit cu asta. Un prieten mi-a spus recent că se bucură pentru mine, pentru omul care am ajuns și că abea așteaptă să ne întâlnim la un pahar de vin, de sărbători și să mai povestim de-ale noastre.

Ce bine că eşti!

Reluarea gândurilor mele, odată cu reluarea rutinei din Timişoara prin care treceam solitar, tânjirea mea permanentă după fericire sau chiar spre împlinirea mea sufletească, mici lucruri spontane făcute în momente neaşteptate, nebunii încurajate de alte nebunii, zâmbete din lucruri simple, bucuria revederii, misterul ce s-a aşternut subtil şi ideea de asemănare între mine şi ea, creată involuntar, au fost absolut suficiente astfel încât să mă ducă spre un drum pe care vreau să merg mai departe fără niciun fel de abatere.

M-am îndrăgostit într-un moment neaşteptat, într-un loc neaşteptat, de o persoană neaşteptată. Ce ar fi putut să fie mai măreț? Nimeni nu ar fi crezut! Doar m-am îndrăgostit. Puterea cu care culorile orașului îmi loveau retina, s-au ameliorat prin prezența ei, acum toate lucrurile negative din jurul meu se pierd ușor, iar fericirea, zâmbetele, atingerile tandre, sărutările dulci în dimineți reci de studenție, sentimentul de a fi iubit, dorul de a mă juca din nou în părul ei și copilăria noastră neîncetată, se mișcă duios într-un dans infinit liniștit ce ne face să plutin peste toate și să culegem doar ceea ce-i frumos și bun din viață.

Acum doi ani, când aveam tendința de a spune că sfârșitul lunii august ar însemna, pentru mine, un final melancolic și plăcut de vară, acum pot spune că atunci nu eram în stare să mă gândesc că astăzi, un sfârșit de august să însemne un început frumos în viața mea. Cine ar fi crezut că nebunia mea ar fi putut să fie stimulată de nebunia unei fete ce nu se deosebește de fericire. În târziul nopții, sub lumina stelelor și poate a unui bec din depărtare, mi-am trecut peste normalitate și am invitat-o la dans. Doar pe muzica sufletelor entuziasmate de fericirea ce urma să ne cuprindă și să ne scoată din realitate.

Tot ce mi-aș fi putut dori vreodată, tot ce aș fi avut nevoie vreodată fără să cer și tot ce mi s-a putut oferi vreodată mi-au fost întinse cu multă dragoste și dăruire într-un mod în care sinceritatea, pe lângă asta, este ceva neînsemnat. De când și-a găsit locul în viața mea, prin felul ei de a fi, prin zâmbetul tâmp și scump pe care mi-l arată doar mie, ca apoi să schimbe rapid expresia și să mă facă să o strâng în brațe, prin aparițiile surpriză pe care le face, prin inteligența ce o face o femeie pe care să o admir și să o doresc cu tot eul meu, prin încrederea cu care face lucrurile și încrederea ce mi-o oferă, duioșia cu care mă tratează când sunt în impas, visele pe care le are, viziunea despre viață și lume, simțul și admirația ei pentru simplu și frumos, tandrețea cu care mă sărută în noapte, spontaneitatea ideilor, impulsivitatea asupra mea, dorința de a fi fericită din simplitate, toate sunt câteva dintre motivele pe care le găsesc acum și care stau la baza “Te iubesc”-ului adresat ei, în fiecare zi.

Așteptarea mea pentru totdeauna. Așteptarea s-a terminat. A trebuit să trec prin multe lucruri care să mă facă să-mi pun întrebări, să găsesc singur răspunsuri sau nu, să pățesc, să trec peste, să învăț și să mă descopăr pentru ca acum să aplic tot ceea ce am mai bun. Sunt independent, fericit, împlinit, iubit. Da! Așteptarea mea pentru totdeauna a luat sfârșit. De ceva timp, trăiesc cu totul altceva.

Ce mirare că sunt!

Clarificare: fericirea m-a luat de mână

Să încep cu începutul:  şi eu îmi amintesc de cum am iniţiat drumul nostru în doi, de mormanele de lucruri neterminate, dar spre deosebire de tine, eu îmi amintesc şi cele pe care le-am dus la bun sfârşit; îmi amintesc şi de oamenii pe care i-ai lăsat tu în spate, dar şi de cei pe care i-am lăsat eu în spate, am trecut peste vorba lor şi nu i-am băgat în seamă, asta doar pentru tine; îmi amintesc de emoţiile pe care le-ai avut atunci când ţi-am recunoscut dragostea ce ţi-o purtam, dar spre deosebire de tine, eu îmi amintesc şi de lacrimile pe care le-am vărsat atunci, în ciuda situaţiei căreia doream să-i supravieţuiesc şi tu nu m-ai ajutat; pot spune că eu nu îmi amintesc de incertitudinea pe care ai avut-o în legătură cu durata relaţiei noastre, pentru că nu mi-ai putut vorbi niciodată deschis, însă eu am fost sigur şi încrezător în relaţia noastră, spre deosebire de tine; îi ştiu pe cei care şi-au dat cu părerea despre mine, încă o fac şi o vor face în continuare pentru că viaţa lor în asta constă, au intervenit între noi şi mi-au atacat personalitatea, dar cine sunt eu să îi judec cum au făcut ei cu mine?; îi ştiu şi pe cei care ne-au adus împreună, dar spre deosebire de tine, le-am mulţumit şi le-am rămas recunoscător; momentul în care am vrut să luăm o pauză, a fost unul de cumpănă şi nu ştiu de ce mă miram atunci că nu mă înţelegi. Acum sunt convins de ce nu ai înţeles; ziua când am venit la tine să te îmbrăţişez şi să-ţi spun că plec, a fost una dintre cele mai grele zile din viaţa mea, dar tu nu ai ştiut asta şi nu vei ştii niciodată. Nu are rost să-ţi mai storci creierii şi să te minţi că încerci să înţelegi, oricum ai tăcut întotdeauna; mă bucur că ai tăcut, dar nu mă bucur că ai tăcut când trebuia să vorbeşti şi viceversa; când tu trăiai cu speranţa că într-o zi acea distanţă ce ne ţinea departe unul de altul, nu va mai fi fost, eu tânjeam după fericirea împlinirii idealului te a te face pe tine să înveţi anumite lucruri despre viaţă; şi cum poţi spune că ai crezut în noi şi în iubirea noastră când toate cele de mai sus demonstrează contrariul?

Nu a fost vorba că mi-ai permis tu să te îndepărtez de prietena ta cea mai bună, de oamenii dragi alături de care ai crescut şi de toţi cei pe care îi numeai amici sau cunoştinţe, ci că i-am dat eu la o parte, fie că ai vrut, fie că nu, doar pentru ca tu să nu trăieşti în mediocritate. Ştii bine că majoritatea sunt prost crescuţi şi tu eşti cea mai deşteaptă dintre ei. Nu mi-aş permite acum să-ţi recomand să fii cea mai proastă dintre deştepţi, nu cea mai deşteaptă dintre proşti, pentru că sunt un domn. Şi cu oamenii ăştia plini de neînsemnătate de care ai amintit tu, uiţi de cea mai importantă relaţie cu o persoană pe care o poţi avea în viaţa ta şi anume cu mama ta, relaţie pe care nu ai fi avut-o dacă nu te-aş fi încurajat să o dezvolţi. Uiţi. Pentru mine i-ai pierdut pe toţi şi poate şi pe prietenul tău cel mai bun? Fata mea, tu nu ai avut niciodată un prieten cel mai bun, crede-mă. Tu ai avut doar umeri pe care să plângi. Şi nu ai fost tu cea care a pierdut un prieten din cauza mea, eu am fost acela, asta să nu uiţi toată viaţa, pentru că nici eu n-am să uit, chiar dacă vreau. Când ţi-am spus că nu mai putem fi împreună pentru că distanţa ne desparte, nu a fost altă fată lângă mine. Cât am fost cu tine, niciodată nu a fost altă fată, ţi-am spus, ţi-am promis şi ţi-am demonstrat, dar neîncrederea ta infinită în mine, m-a contrazis întotdeauna. Când ţi-am spus că nu mai putem fi împreună pentru că distanţa ne desparte, ţi-am spus pentru că m-am gândit la noi, la mai bine pentru noi, la dezvoltarea personală a fiecăruia, însă tu ai ales încă o dată monotonia şi cercul închis al vieţii tale. Admiraţia ta nu am simţit-o niciodată, fie că ai vrut, fie că nu; lucruri nu ţi-am ascuns niciodată, mereu am vorbit cu tine, îţi spuneam tot ce am, ce s-a întâmplat pe unde am fost, spre deosebire de tine care abea dacă scoteai un sunet când erai supărată pe o întâmplare din filmele tale. Şi cum poţi afirma că nu am simţit niciodată nimic pentru tine? Scuză-mă că-ţi spun asta, chiar dacă aş vrea să ţi-o spun direct în faţă, o pot face şi aici: să-ţi fie ruşine! M-aş opri aici, aşa cum am făcut atunci când ţi-am citit aberaţiile de pe blog, dar după cum am zis, sunt un domn. Să continuăm…

Dacă tu zici că îţi aminteşti perfect fiecare amănunt al relaţiei pe care am avut-o, te rog să-mi spui ce culoare avea floarea pe care ţi-am dat-o pe 31 august 2012. Stai liniştită, nu ştii. Şi cred că într-un final, ai şi tu dreptate: nu suntem prieteni, nici amici, doar nişte străini cu câteva amintiri comune ce nu ne vor mai lega la un moment dat şi se vor duce uşor pe valul vieţii. Să ştii că am fost conştient de acea despărţire, doar ţi-am explicat la început de drum despre ceea ce ne aşteaptă, doar că aici, tu nu ai ţinut pasul cu mine. Nici nu ai fi putut. Eu am fost conştient de asta, în permanenţă. Tu eşti cea care nu a fost conştientă. Să fie clar.

Şi să mai fie clar şi faptul că tu nu eşti omul la care eu să mă întorc atunci când îmi este dor sau când sunt trist. Păcatul a fost al meu că mi-am dat seama prea târziu despre adevăratul om care eşti. Nici nu aş avea de ce să mă întorc la tine. Fericirea m-a luat de mână şi nu-mi va mai da drumul. Tu ai înţeles greşit când ţi-am spus că tu mă legi de casă. Nu mă refeream la faptul că tu eşti casa mea, mai ales în anumite momente ale vieţii mele, ci că eşti una dintre persoanele cele mai apropiate fizic de familia mea. Iar dacă tu zici că nu poţi fi pentru mine ca o carte pe care o deschid doar atunci când îmi aminteşte că am citit cândva un citat, dar pe care nu l-am reţinut, este în regulă; niciodată n-ai vrut să fi. Mă bucur însă că acum are cine să fie cartea mea preferată pe care o redeschid ori de câte ori vreau să o resavurez. Şi ghici ce? Mă face fericit! Zici că ai fost lângă mine întotdeauna când am avut nevoie? Ce zici de seara în care am mers la urgenţe cu mama şi te-am sunat să-ţi spun ce s-a întâmplat, iar mama cu lacrimi în ochi mă privea cum aproape plângeam explicându-ţi ce se întâmplase, iar tu… râdeai de mine la telefon? Atunci ai fost lângă acei alţii despre care vorbeşti. Tu ai fost lângă alţii atunci când trebuia să fii lângă mine. Nu te-am alungat niciodată de lângă mine, doar ţi-am spus că merg cu prietenul meu la o bere şi că te las acasă. Dacă tu numeşti alungat atunci când te-am luat la toate evenimentele familiei, ale prietenilor sau colegilor, atunci ai o altă problemă, pe lângă celelalte pe care probabil le-ai descoperit până acum sau le vei descoperi până la finalul acestui articol. Ai plecat, fără să te uiţi în urmă, fără să îţi pese că mă răneşti şi nu ai luptat pentru fericirea noastră. Spun asta bazându-mă pe ultima noastră revedere. Ţi-am oferit deschis suportul meu, umărul meu, prietenia mea, dar le-ai refuzat crezând că dacă ne-am despărţit, s-a terminat totul. Aici ai greşit tu. Şi atunci când am fost trist, supărat, demotivat, ştiu că ai făcut tot posibilul să-mi arăţi că niciodată nu eşte atât de gravă situaţia. Dar acest lucru nu tot eu te-am învăţat? Iar ai uitat.

Mi-ai tot spus în repetate rânduri că te-am dezamăgit. Situaţia a impus asta şi nu ai tratat-o cum se cuvine. Nu te-am dezamăgit, aşa cum zici tu, ci te-am întărit. Viaţa este dură. Uite, altă lecţie învăţată tot de la mine. Sunt tare curios de la cine ai aflat tu acele presupuse lucruri despre mine, pe care ţi le-am ascuns şi cu care te-am dezamăgit. Nu aş fi surprins dacă aş afla şi eu că tu ai descoperit asta din graiul aşa zişilor prieteni dragi ţie din acel cerc drăguţ şi mediocru al tău. Ai menţionat de dor de tine. Înţeleg că tot ceea ce ai scris, ai scris la supărare, dar să zici că nu mi-a fost dor de tine când nu ne vorbeam, sunt aberaţii. Şi în legătură cu viitorul meu, chiar nu înţeleg ce tangenţă ai tu cu iubita mea. În ce măsură te interesează cât timp va fi lângă mine? Păi să clarificăm şi asta: va fi acolo atâta timp cât va fi lângă mine şi va avea grijă de fericirea noastră. Eu am fost conştient cât doi, de iubirea mea şi a ta. Degeaba ai închis într-o cutie toate pozele cu noi, cutiuţele de cercei, cartea şi toate cadourile pe care ţi le-ai dăruit. Într-o zi le vei revedea pe toate şi atunci îţi vei da seama că nu am ţinut la tine aşa de puţin cum ai crezut tu.

La fel cum sensibilitatea şi prietenia mea au fost preţioase pentru tine, aşa a fost întreaga relaţie pentru mine. Mai mult de-atât, m-am dedicat trup şi suflet în tot ceea ce am făcut cu tine şi ştii foarte bine asta. Dacă tu abea acum ai reusit să te convingi că a fost o adevărată dragoste între noi, eu am fost convins de mult. Şi să nu fi vreodată convinsă că ai fost singura ce m-a iubit aşa de mult. Fără să fiu rău sau să te atac, altcineva o face deja, chiar mai mult decât tine. Sunt realist şi am fost de la bun început. Mulţumesc că mi-ai purtat de grijă. Conştient de ceea ce m-a aşteptat aici, departe de casă, nu este nevoie să mai meditez asupra vieţii mele, a oamenilor pe care i-am pierdut involuntar, a celor care sunt aici şi aşa mai departe, pentru că am venit puţin pregătit şi pe parcurs mi-am dat seama că aici este locul meu. Acasă este acolo unde sunt fericit. Asta a fost ultima lecţie învăţată. Tu nu realizezi nici acum că decizia mea de a pleca de acasă tocmai în Timişoara, a implicat multe pierderi sentimentale şi lecţii învăţate. Uite încă una dintre ele: sunt lucruri mult mai bune întainte decât orice alt lucru am lăsat în urmă.

Cu plăcere că am fost în viaţa ta şi cu părere de rău pentru ceea ce vei simţi când vei citi aceste rânduri, însă este doar adevărul gol, goluţ. Şi cu această ocazie, promit solemn că nu voi mai scrie articole referitoare la tine, nu voi mai încerca să te motivez sau să te încurajez, niciodată. Consider că în tot timpul nostru am făcut tot ceea ce am putut şi din câte mi-am dat seama, nu am reuşit. În concluzie, nu am fost omul potrivit.

Amalgam de gânduri

Încă nu sunt acasă. Tot plecat şi tot cu gândul acolo. Foarte subtil îmi ţin fericirea în frâu, fericire venită de mult timp din cauza faptului că am absolvit primul an de facultate. Toate planurile pe care le-am gândit mai mult sau mai puţin bine pentru a ieşi cu capul sus, şi-au găsit rostul într-un final. Încet, încep să privesc mai îndeaproape viaţa mea personală şi mă întristez.

De la decizia mea de a mă rupe de tot ceea ce ţine de “acasă”, până la urmărirea obiectivelor pe plan profesional, ca mai apoi, atingerea lor, lucrurile au mers bine, să zicem. Clar, am uitat de mine în tot acest timp, mi-am tăiat firul şi m-am lăsat dus de valul momentelor create zilnic de orişicine mi-a ieşit în cale. Am permis să mi se întâmple multe, să mi se spună la fel de multe, însă nu am permis să-mi fie mai bine. Doar sacrificii şi compromisuri. Am tăcut. Am păşit mai departe în linişte. Acum, am început să mă gândesc că undeva în viitor îmi va fi mai bine decât celorlalţi pentru că, în continuare, îmi aduc aportul în obţinerea experienţei profesionale şi personale, în loc să merg la munte, mare sau te miri prin ce excursii, exact aşa cum fac tovarăşii, colegii şi prietenii mei. Mă simt puţin nedreptăţit de situaţie, dar eu am aranjat lucrurile astfel încât să se ajungă aici, corect?

Nu ştiu dacă este adevărat că îmi place prea mult acest efect. În curând voi fi acasă. Că la un moment dat mă voi plictisi şi acolo şi voi dori să mă întorc în Timişoara, să fie un clişeu? Tare îmi este teamă să nu se ajungă acolo. Şi da, îmi este dor. Vreau să-i aştept pe ai mei părinţi şi soră, să ma ia din gară. Să le zâmbesc cu lacrimi în ochi atunci când vor fi ajuns. Să fug spre ei şi să-i strâng infinit în braţe. Să îi simt din nou ca acum luni bune când i-am îmbrăţişat şi i-am lăsat să plece fără să le spun că îi iubesc! Să mă ducă acasă şi să mă trateze iar ca pe copilul lor, care şi-ar fi dorit mai mult ca orice să nu-i părăsească.

Ai crescut, acum eşti mare. Odată şi-odată trebuia să pleci. Lasă! Ie bine acolo. Mergi liniştit la facultate, învaţă ca să ajungi om mare. Ie trist, da` asta e viaţa. Toţi îmbătrânim şi mergem pe drumul nostru.

Mi-a zis tata într-o zi la telefon, când i-am zis că îmi este dor de ei. Am tăcut şi m-a încurajat. Am zâmbit nostalgic apoi.

Prietena mea cea mai bună, pe care am recuperat-o într-o bună zi, mă aşteaptă şi ea acasă. Nu mi-am văzut-o de patru luni, ultima dată după alte şase luni şi ceva. În vacanţa de Paşte ne-am întâlnit în gară. La rugăminţile ei, am luat bilet doar până în Craiova. Ce bucuros am fost să-i văd figura, la fel de rotundă şi fină ca şi în liceu! E la fel cum o ştiam. Plină de viaţă, impulsivă şi o… năzbâtie de om. Nu am cum să nu o simpatizez. Este unul dintre foarte puţinii oameni care au putut să aducă ceva remarcabil şi valoros în viaţa mea.

Mă gândeam la relaţia de un an şi ceva pe care am avut-o. Da, am iubit-o pe fata aia şi am să-mi dau seama dacă o mai iubesc, abea după ce am s-o revăd şi pe ea. A crescut în ochii mei în tot timpul în care am fost plecat. A început să citească mai mult, să vadă lucrurile din viaţa ei, altfel. Am vorbit mai puţin cu ea în ultimul timp, dar am putut să o analizez după scrierile de pe blog. De puţinele ori în care am mai vorbit la telefon, aveam momentele mele de tăcere în care intervenea ea şi parcă, cu aceeaşi duioşie şi seriozitate aşteptând un răspuns întemeiat, mă întreba ce am. Ca atunci când eram împreună, vorbeam la telefon şi nu-mi convenea mie ceva, eram supărat sau îngândurat. De fiecare dată când făcea asta mă amuza pentru că mi-o imaginam aşa mică cum e ea şi aşa de serioasă cum vroia ea să pară. Dar o văd la fel de copil cum o vedeam atunci când o ascundeam în braţele mele în serile luminate doar de stele şi lună. Sunt tare mândru de cum a crescut. Mica de ea!

Viaţa de aici nu mi-a permis să iau decizii personale clare. Zic de sufletul meu. Am fost tare instabil sentimental, nu am ştiut ce vreau, am fost respingător şi am creat impresii proaste şi probleme altora. Acum nu prea îmi pasă de ei pentru că am văzut cu ce oameni am de-a face şi mai ales, ce să discut cu nişte needucaţi? Mna. Nici nu intru în detalii.

Acum, când am găsit ceva libertate de gândire, parcă se limpezesc lucrurile şi regret câteva întâmplări. Le regret pentru că am fost distras de alte prostii, în loc să acord o mai mare atenţie către ceea ce ar fi trebuit, către ceea ce ar fi contat.

Nu am fost amatorul aventurilor de-o noapte şi nici nu am vrut asta, chiar dacă trec cu vederea câteva seri ieşite din comun să le zic aşa, însă aş fi putut să fiu mai atent cu mine. Poate una dintre acele câteva fete a simţit ceva mai mult pentru mine şi eu am făcut pe măgarul, iar acum acea fată mi-a cam invadat mintea, probabil acum simţind nimic pentru mine :). Am fost cumva rătăcit, în căutare de ceva care să mă scoată din banal, să mă facă să mă simt iubit (?).

Lucruri noi să tot zic că am învăţat. De experimentat nici nu mai discut. Am fost pus în multe ipostaze, dar le-am luat pe fiecare ca un şut în fund, un pas înainte. A fost nevoie de curaj să trec prin toate şi mă bucur că am acordat atenţia minimă pentru a le termina cu bine. Oportunităţi am avut cât cuprinde şi mă bucur. Eu am avut şansele la care alţii nici măcar nu visează, deci cu toate cele menţionate mai sus, sunt un mic norocos în comparaţie cu alţii, pentru că pot prin iniţiativa mea şi şansele pe care le primesc zilnic, să mă dezvolt personal şi profesional. În ciuda momentelor în care tind să fiu omul pe care cei de acasă îl ştiu, sunt mândru să merg pe drumul meu şi să învăţ în permanenţă.

Am să plec, am să mă întorc, alţi oameni dragi mie au să plece, poate n-au să se mai întoarcă, vor veni alţii… Aşa este viaţa. Cum a zis şi tata, în viaţă te întâlneşti cu tot felul de oameni. Îmi place acest lucru, este interesant, impulsiv, îmi măreşte curiozitatea, ura pentru unii, plăcerea de a sta ore în şir, pentru alţii şi tot aşa. Tot în jurul meu este trist. Chiar dacă sunt multe puncte pozitive ce ar trebui să mă facă fericit, la un moment dat, se vor termina. Toate. De-aia tot este trist.

Chiar dacă…

Îmi tot repetam odată că nu-mi voi mai irosi concentrarea pe clădirea unei noi relaţii, că nu îmi voi mai irosi sentimentele pentru prima persoană ieşită în cale şi mai ales, nu voi oferi atenţia necesară. Asta, în cazul în care aş fi mers obligat pe calea unei relaţii. De altfel, am rămas cu sufletul deschis spre o relaţie în care persoana respectivă să mă facă să cred că merită.

Nu credeam că se va întâmpla să cad pradă momentelor în care să stau şi să mă gândesc cum să fac să-i ofer zâmbete. Asta înseamnă un singur lucru: persoana respectivă mi-a intrat subtil sub atenţie, iar inima mea a început sa bată agitată. Da, mă refer la acel lucru ce aduce plăcere de viaţă, duioşie, vise şi speranţe în oameni.

Spuneam că, odată cu începerea facultăţii şi eşecurile în noile relaţii, nu mă voi mai axa pe viaţa personală atât de mult, ci mă voi lăsa purtat de val. Dacă va fi o fată de care să mă îndrăgostesc, mă voi dedica ei. O, la naiba, asta s-a întâmplat şi am fost luat puţin prin surprindere şi lucrurile nu au decurs prea bine, în ceea ce priveşte cantitatea de suflet pe care am pus-o în relaţie. Am început prin paşi mici, am continuat la fel şi, din câte îmi dau seama (mai mult nu îmi mai permit să fac din diferite motive), pierd cu paşi repezi. Şi pe ea şi ceea ce am pus din partea mea.

Chiar dacă aş fi vrut mai mult, chiar dacă am avut tendinţa de a petrece mai multe momente de singurătate cu ea, chiar dacă am tremurat tot de emoţie când i-am dat un trandafir, chiar dacă zâmbeam mereu şi încercam să obţin acelaşi lucru de la ea, chiar dacă am vrut o relaţie bazată pe aceleaşi ale mele principii, chiar dacă nu va fi a mea, chiar dacă am crezut că este, chiar dacă mă va bântui tristeţea pierderii, chiar dacă vor mai fi încă alte 8 motive, eu voi merge mai departe. Motivul este unul singur.

Şi ai plecat. Cu un zâmbet melancolic, fără să-mi dau seama, am privit cum te-am condus către drumul ce duce departe de inima mea.

Vom vedea oameni interesanți, vom vizita locuri frumoase, vom râde, vom detesta, vom iubi pe cineva, dar separat. Noi nu ne vom mai vedea vreodată așa cum am fost;[…]

Citat: Fiind Imagine

Vom fi bine. Eu aşa cum ai apucat să mă cunoşti, iar tu… la fel.

Ploaie de primăvară

Nu ştiu cum se face că lucrurile întotdeauna se termină cu bine. Orice ar fi, mereu există o parte suficient de bună, până şi în cele mai urâte lucruri de pe pământ. O parte atât de bună, încât, provoacă zâmbete. De fericire nici nu mai vorbesc. Motivarea şi pofta de viaţă sunt din nou în buzunarul meu şi am început din nou să le folosesc aşa cum am vrut întotdeauna.

Sincer, nu mai este loc de supărări şi tristeţi. Ploaia ce a venit şi a durat două zile, a fost doar elementul natural ce m-a răpit subtil de la ocupaţiile banale zilnice şi m-a împins încet şi plăcut spre fericire. Îmbrăţişările de care am dus dorul, atingerile calde şi sentimentul de siguranţă mi-au invadat din nou, în prezenţa ploii, gândurile de mult rătăcite prin întuneric şi le-au readus la viaţă.

Doar un pod peste un râu repede, un vin savurat din plăcere, o lumină obscură venită de departe de la cabană şi tăcere peste toate, au fost punctele ce au început să-mi retrezească simţurile pentru frumos. Îmbrăţişările au completat peisajul, iar inima a început să se simtă din nou în largul ei.

Mai târziu, în seara potrivită, pe o bancă aleasă la întâmplare şi luminaţi de mici raze de lumină, discuţiile şi-au păstrat magia, iar sentimentele mi-au prins contur. Plimbări alene, inexistenţa trecerii timpului, priviri în ochi, atingeri duioase şi cuvinte nespuse, au contribuit la fericire. Încurajarea personală vine fără niciun fel de problemă, iar problemele nu mai au nicio importanţă atunci când îmi amintesc de ea.

Am fost şi sunt supus tendinţei de a avea tresăriri la gândul că este aici, la sentimentul că am un punct de spijin, un umăr pe care să îmi plec capul şi să privesc altfel viaţa, certitudinea că pot da şi primi un zâmbet la întâmplare, dintr-un zâmbet. Cuvintele sunt puţine şi nu descriu cu adevărat ceea ce vreau eu.

Tu eşti, doar fericire.

Atunci, acum

Aş ofta… Timpul mă trage înapoi, îmi aspiră sentimentele şi îmi provoacă nostalgie prin amintiri ce tind a fi uitate. Oamenii din jurul meu îmi sunt din ce în ce mai puţin apropiaţi, iar sufletul meu, m-a uitat şi el. Rar găsesc picături de duioşie în privirile persoanelor pe care le mai întâlnesc, aici, dragi. Mi-am pierdut sensibilitatea, pulsaţiile infinite ale inimii mi-au fost încetate, iar înclinarea mea spre reverie mi-a fost furată. Inevitabil am fost atras într-o lume ce a reuşit să mă facă să cred că este colorată.

Dorul pentru îmbrăţişările calde şi sincere, ce nu au durat mai mult de câteva clipe, prind viaţă în mintea mea şi, trist, ajung să gândesc la fel cum o făceam nevinovat acum câţiva ani. Rareori mă mai las purtat de gânduri şi de şi mai puţine ori ajung la realizarea unor lucruri ce până acum nu mă preocupau deloc. Atunci eram liber şi dornic să explorez lumea mea interioară. Acum sunt cel ce caută persoana care să mă liniştească cu o privire şi să mă înveţe din nou că lucrurile simple sunt ceea ce îmi plăceau odată.

De multe ori am avut tendinţa de a mă deschide în faţa a noi persoane pe care le-am cunoscut, dar m-am oprit brusc în momentul în care mi-am dat seama, de fiecare dată, că uşurinţa cu care mă ascultau, era banală. Mă tot gândesc că mai am nevoie de o minune în viaţă, care să mă facă să trec peste toate lucrurile materiale ce-mi atrag atenţia fără rost şi să mă facă să mă simt ca atunci când îmi plăceau gesturile mici de tandreţe.

Îmi este dor şi îmi pare rău că mi-am schimbat percepţiile despre lume. Eram aşa de simplu, iubitor de frumos! Acum, tăcut şi lipsit de puteri, las lucrurile să treacă pe lângă mine.

Ce am mai făcut

De mult nu am mai trecut pe aici cu un articol care să redea cel puţin mici descrieri despre ceea ce am făcut. Sunt puţin jenat din această cauză, pentru că peste timp, nu voi mai şti despre toate activităţile şi ocupaţiile mele. Blogul este locul ce îmi asigură notaţiile zilnice a ceea ce fac şi a ceea ce trăiesc.

Voi începe chiar acum să exprim câte puţin, măcar din vacanţa pe care am petrecut-o, în mare parte, acasă. Dornic de revederea celor dragi, încă de vineri dimineaţa mi-am propus să plec. Exact aşa am făcut. Am fost emoţionat de reîntâlnirea cu părinţii, sora, bunicii şi alte rude. În ochii lor am rămas acelaşi copil, plin de viaţă, cuminte, la locul lui, jucăuş, visător, tot un zâmbet, isteţ şi altele. Mă încântă acest fapt, chiar dacă eu consider că am lăsat în urmă elemente din copilăria mea. Prin părerile lor despre mine, mă simt oricând ca atunci când eram acasă şi îmi umpleam ziua cu activităţi de toate felurile.

Împreună cu sora mea, am stabilit un program pentru vacanţa de o săptămână, pe care l-am respectat. Am petrecut timp cu părinţii şi cu ea. Ne-am uitat la filme cum o făceam când eram acasă, am mers cu sora mea în locul veşnic admirat de mine, am încercat să recuperez timpul de inactivitate, cât am lipsit, prin jocuri de logică, distractive sau pur şi simplu, doar am stat, am ieşit cu vechii tovarăşi şi am stat la poveşti, am întâlnit persoanele rare din viaţa mea, la fel de rare şi acum, mi-am revăzut cea mai bună prietena după aproape 1 an, am vizitat liceul împreună cu ea şi ne-am întâlnit cu fosta dirigintă, profesoara de informatică şi domnul profesor de fizică.

În afară de asta, am petrecut ultimele zile cu iubita mea, după care ne-am luat rămas bun de la tot ceea ce a însemna noi. Personal, cred şi sper puternic că în aproape doi ani de relaţie, am reuşit să o aduc pe drumul pe care mi l-am propus de la bun început. Pe lângă asta, sunt de menţionat câteva dintre momentele noastre. Sunt bucuros că am reuşit să ating momente cheie ale relaţiei şi ne-am bucurat de liniştea şi frumuseţea lor.

Nu pot să uit când

am mers cu ea de mână, pe malul râului, noaptea sub lumina stelelor şi a lunii,
am făcut tot posibilul să fiu romantic,
am renunţat la prietena mea cea mai bună, pentru ea,
am dus-o mereu unde a vrut şi de multe ori am insistat să vină cu mine,
am luat-o cu mine la petrecerile de familie,
am trecut peste cuvântul familiei şi pretenei mele cea mai buna, pentru a-i face pe plac,
am dedicat ei, tot timpul, cât am fost împreună,
i-am făcut poftele,
am fost lângă ea la greu,
am gâdilat-o,
am încurajat-o,
am învăţat-o lucruri,
i-am arătat cu degeţelul ei, valori din viaţă,
m-am jucat cu ea,
am sărutat-o în public pentru a o vedea cum îi roşesc obrăjorii,
am glumit cu ea şi am tachinat-o,
am dus-o în locuri din natură în care nu a mai fost,
am surprins-o plăcut prin cuvinte şi cadouri simple,
am creat o ambianţă romantică la unele întâlniri, la altele doar am profitat de natură pentru asta,
am luat-o cu mine cand am ieşit cu băieţii,
am făcut mai multe glume pe seama ei, doar pentru a merge în minutul următor să o sărut şi să o împac,
am ieşit cu ea şi cu prietenele ei,
i-am spus bancuri şi glume, doar pentru a-i auzi râsul colorat,
am avut momente în care stăteam şi o priveam cum se apropie de mine, cu mersul ei elegant de răţuşcă,
am privit-o în ochi şi i-am şoptit că o iubesc,
i-am spus că îmi place mirosul parfumului ei,
m-am îndragostit de ea când avea părul creţ şi de multe ori i-am reamintit asta,
m-am jucat cu degeţelele ei,
o strigam dupa numele unor animăluţe şi le comparam cu ea,
am stat noaptea şi am vorbit cu ea,
se supăra şi nu vroia să mai scoată niciun cuvant, iar eu stăteam cu ea în telefon până începea să vorbească,
am apărut sub ochii ei, pe neaşteptate cu intenţia de a-i face surprize,
am scris pe blog multe articole pentru ea şi despre ea,
am plans pentru ea,
am încercat să o învăţ să înoate,
am vrut să-i dau mai multa încredere în ea,
m-am lasat jignit de ea,
am lăsat-o să creadă că are dreptate, doar pentru a o admira cât este de drăguţă când este mândră de ea.

Acestea sunt puţine dintre lucrurile pe care le-am făcut cu ea. Sunt bucuros că toate aceste lucruri şi multe altele, am reuşit să le fac cu ea. Când eram singur, tindeam să am pe cineva cu care să împart aceste plăceri. A fost suficient ca drumurile noastre să se întâlnească, ca eu să ajung apoi să fiu mulţumit.

Acum păstrăm legătura şi cu dor de noi, putem să avem aceeaşi duioşie. Chiar dacă pe parcursul relaţiei au intervenit oameni ce nu-şi găsesc nici acum rostul în a se pronunţa, mi-am păstrat calmul şi dornic, chiar m-am lăsat interesat de motivele pentru care ei îşi găseau cuvinte despre relaţia noastră şi am încercat să le aflu, dar în zadar.

Eu mă bucur că am făcut-o şi pe asta, am mai trecut printr-o experienţă de viaţă şi acum ies cu capul sus spre a merge mai departe. Momentan, pe plan personal, nu am niciun gând. Viaţa profesională este pe primul loc, iar atingerea idealurilor are prioritate acum, în viaţa mea.

Am trecut printr-un semestru de facultate cu bine. Mai am unul de terminat. Cu cât timpul trece mai repede şi mai mult, cu atât trebuie să avansez, să evoluez şi să învăţ lucruri noi. Sunt dornic, încântat şi deschis spre noi orizonturi. Am observat că îmi organizez timpul din ce în ce mai bine şi asta, din reflex.

Îmi văd de ale mele

Cu mare greutate revin pe dragul meu blog, cu un articol. Nu am mai scris de mult, aproape de două luni. Nu ştiu ce am făcut în acest timp. De fapt, în fiecare zi am fost ocupat tot mai mult cu diferite lucruri. Am renunţat cu uşurinţă la timpul pentru sufletul meu, mi l-am dedicat în întregime facultăţii şi activităţilor de acolo. Totuşi, prind momente efemere când mă gândesc oare cum ar fi să mai interacţionez cu vechii oameni din viaţa mea. Brusc îmi iau gândul de la orice mi-ar putea invada mintea.

Nu ştiu cum şi cu ce să încep. Mă forţez puţin să încep să povestesc ceea ce am făcut în ultimul timp. Aş întinde mâna spre agendă, aş începe să o răsfoiesc şi să scriu de acolo. Cu tristeţe, îmi dau seama că nu ar fi corect. Până nu de mult, scriam din cea mai mare plăcere, găseam momentele perfect potrivite pentru a o face. Acum, mă simt puţin dator faţă de blogul meu. Oarecum, prin asta, mă simt dator faţă de mine. Recunosc, am cam uitat de prietenul meu şi cu părere de rău, pot să spun că nu îi mai acord o aşa mare importanţă.

Cel puţin, mă bucur că mi-am păstrat stilul de a scrie. Iar, printre rânduri, se regăseşte acea ambiguitate dulce pe care o ador. Să tot să mai încep şi să mai “pulsez” pe aici, ce dor!

A mai trecut ceva timp, am mai învăţat câte ceva, am mai trăit câte un moment de sensibilitate, mi-am mai adus aminte că oamenii se schimbă mai mult sau mai puţin, am ajuns să fiu de acord cu lucruri pe care nu le admiteam, poate văd cu alţi ochi lumea şi … cine ştie, poate mi-am cam găsit drumul la care visam de mult timp. Sper doar să nu mă înşel.

Ce-i drept, mi-am schimbat stilul de viaţă. Nu că ar fi unul mai sănătos, dar este unul ce impune multă mişcare zilnică. Asta ca fapt divers.

Am mai încercat să ţin legătura cu ceva persoane dragi din viaţa mea şi nu prea mi-a mai ieşit, fie nu am acordat timp, fie nu mi-a fost acordat timp. Cert este că în ambele situaţii, nu a fost loc de tristeţe. Poate puţină nostalgie şi dor de vremurile trecute, în rest nimic mai mult.

Sper să revin cât mai repede cu ceva mai relevant faţă de aceste afirmaţii.

S-a schimbat totul

Eram în mari probleme. Aşa descriam situaţia în care mă aflam când aveam un test pe la mate, o teză pe la Limba şi literatura română, un proiect pe la istorie sau nu prea învăţasem o lecţie pentru filosofie. Acum tânjesc trist către acele vremuri. Nu pot considera că am trecut de mult prin astea, dar pot recunoaşte că îmi este dor.

Aş vrea să mai pot să îmi arunc privirea peste geamul din clasa în care am învăţat patru ani şi să văd curtea liceului plină de zăpadă, însorită sau doar aşa cum a fost întotdeauna. Mi-au spus că îmi va fi dor de toată perioada liceului şi nu i-am crezut. Mi-au spus să mă bucur de fiecare moment şi din păcate nu am făcut asta. Mi-au spus să profit de fiecare zi şi i-am ignorat.

Acum, mai găsesc câte un moment care mă duce cu gândul la toate lucrurile şi persoanele ce se leagă de liceu. Şi nu pot evita amintiri de la ora de matematică cu doamna dirigintă, emoţii de la ora de literatură, suspansul de la ora de istorie cu gândul că mă va asculta, plăcerea când mă gândeam că o să am informatică, glume cu colegii şi prietena mea, jocurile de şeptică şi whist dintre ore, notele puţin mulţumitoare în unele zile şi emoţiile zilnice pentru fiecare materie în parte.

Îmi pare rău pentru că sunt multe pe care le regret şi pe care atunci îmi doream să nu le mai întâlnesc. Momente şi alte întâmplări, plăcute sau mai puţin. Dacă nu erau astea, acum nu aş mai fi avut ce să-mi amintesc cu zâmbetul pe buze. A fost doar o chestiune de timp pentru ca tot ce îmi doream la început, să treacă. Am ajuns în ziua examenului de bac în care am pus punct oricărui gând pe care l-am avut şi mi-am luat adio, inevitabil, de la toată lumea. Atunci nu am realizat că de fapt luase sfârşit ceva frumos ce, poate, m-a maturizat, m-a făcut mai tare, m-a făcut să visez, mi-a deschis orizonturile şi de ce nu, mi-a făcut viaţa mai frumoasă. Într-adevăr, valoarea lucrurilor o cunoşti doar după ce le pierzi.

Aşa am făcut atunci şi de multe ori până atunci şi nu mă opresc nici acum. Îmi este greu să recunosc că timpul trece de multe ori peste mine. A dus cu el atâtea şi câte are să mai ducă!

Aş vrea să mai pot să fiu ca înainte şi să cred că o problemă înseamnă să nu înveţi o lecţie, sau să obţii o absenţă, sau orice altceva credeam pe atunci că nu este bine. Atunci, chiar aveam sentimentul plăcut, după ce terminam orele cu gândul că în ziua următoare, am mai puţine ore sau sunt mult mai uşoare sau chiar că ziua ce lua sfârşit, era Vineri.

Nu mi-am dat seama că prin dorinţa mea de a termina liceul, de fapt, ajungeam să cunosc şi mai bine viaţa care nu este deloc roz. Prin acea dorinţă, doar am ieşit din adevăratul frumos al vieţii mele şi m-am avântat în necunoscut, unde am nevoie de timp şi gândire pentru a mă adapta în a-mi găsi fericirea.