Și într-o iubire poți ajunge la capătul lumii [v2]

Confesiuni

Aș spune că povestea vieții mele s-a terminat frumos, în momentul în care m-am îndrăgostit de ea în Timișoara, dar aș minți, pentru că până să ajung acolo, am mai trăit un pic viața, m-am mai distrat, am și am fost dezamăgit, m-am mai îndrăgostit de câteva ori prin cursul zilelor mele – ceva normal. Și tocmai apoi, după ce ea a avut grijă să mă îndrăgostească de ea, povestea vieții mele a înflorit cea mai frumoasă primăvară, într-o grădină văzută de mine vreodată.

Acum simt cu putere că este tăria momentului de a-mi vărsa toată recunoștința, înapoi, persoanelor care au fost până acum în viața mea, începând de la părinți și terminând cu persoanele cu care mi-am irosit timpul. De la primii pași din viață, până la literele alfabetului, apoi deschiderea către minunile fizice ale lumii și în final spre descoperirea pasiunilor și a lucrurilor simple care mi-au umplut viața de veselie.

Într-o zi, riscând, poți să rămâi fericit pentru toată viața.

Eduard Peter

Într-o zi am riscat și am câștigat mai mult decât am avut vreodată la un loc, în materie de relații. Și a fost cea mai dulce alegere a destinului meu. Am uitat de melodiile lui Emeric Imre și ale lui Mircea Rusu, de poeziile lui Mircea Cărtărescu și citatele lui Grigore Vieru, Goethe și Alexandre Dumas și m-am îmbătat cu dragoste, mi-am fericit sufletul de planurile făcute împreună, de visuri și fiecare zi și loc văzut prin ochii ei. Fiecare privire simplă, zâmbet pierdut în ochii mei, cuvânt șoptit, gest nedumerit sau clipire îndelungată din partea ei îmi pulsează sentimente și mă face să îmi ies din ființă și să o iubesc până la capătul lumii și înapoi.

Dorul pentru ea este la fel ca cel pentru propria-mi copilărie, doar că ea se înduioșează să mi-l aline și să îmi amintească faptul că pământul se află sub picioarele noastre și că avem de trăit tot atâtea veșnicii împreună, legați prin mâini și suflete, câte emoții sunt între noi.

Sunt recunoscător pentru ceea ce am trăit în trecut, pentru că aproape am ajuns să îmi sfâșii sufletul de durerea unei iubiri pierdute la marginea unei toamne aproape uitată, sunt recunoscător pentru că în urma acestui vis de-o vară, am învățat cum funcționează două inimi în acord, iar acum mă bucur enorm cu trup și suflet de bătăile melodioase ce-mi încântă fiecare simț, sunt recunoscător pentru încrederea dobândită de ea, în ciuda reticenței ei de la început de drum în doi, sunt recunoscător pentru fiecare gând de fericire despre ea pe care îl simt din zi până-n seară și din seară până-n dimineață și sunt recunoscător de adevărul că într-o zi, toate frumusețile pe care le trăiesc alături de ea, vor merita cu adevărat.

Iubesc o fată din Carpați și are mare grijă ca ea să facă parte din fericirea mea. Îmi alimentează dorința de evoluție, poeziile sufletului, certitudinile viitorului și siguranța unei relații remarcabile. Este mai mult decât femeia din spatele unui bărbat împlinit, mai mult decât soarele pentru zile și stelele pentru nopți, mai mult decât mi-am putut imagina că pot primi vreodată. M-am tot întrebat unde am fost noi doi în timpul în care nu am fost împreună și am aflat că fiecare își trecea prin viață acumulând pregătirea pentru mai târziul de acum, unul dintre noi plângea când celălalt râdea, unul privea nostalgic un apus de soare când celălalt spera la o nouă dimineață luminată, unul strângea de mână persoana dragă de lângă el când celălalt își strângea în mână doar lacrimile și amintirile rămase după o despărțire sau pur și simplu se întrebau amândoi când va fi momentul ca prezentul de acum să le ajungă în șirul vieții.

Țin minte și acum prima strângere de mână a ei cu care a avut grijă să îmi îndulcească inima și să asigure în mintea mea gânduri spre a-mi aminti cu mare dor de ea. Simplitatea atingerilor, a cuvintelor și a sărutărilor timide mi-au retrezit simțurile demult adormite. Pe parcurs mi-a intrat în viață, mi-a deschis inima, iar acum o iubesc cu toată viața mea.

Riscul despre care spuneam că l-am făcut, confirmă regula, îmi definește zâmbetele fericirii și îmi asigură viitorul la care am tins întotdeauna.

Nu-te-iubesc-pentru-ceea-ce-esti

Dorobanților – o strângere de mână infinită

Ai plecat și mi-ai lăsat un loc ciudat în inimă. Pentru că eram obișnuit cu tine, nu am știut să-l tratez și m-am simțit gol pe dinăuntru. Am uitat de tine apoi, am zărit un zâmbet, am îndrăznit, mi-am deschis sufletul, am ascultat-o și m-am lăsat ascultat, apoi m-am îndrăgostit pur și simplu. Ai plecat, singurătate! M-ai părăsit și mi-ai lăsat-o pe ea în semn de adio. Am strâns-o infinit de mână pe Dorobanților – strada aia fără sfârșit, unde am început să-mi vindec rănile trecutului, cu vorbe dulci și atingeri calde, am îmbrățișat-o pe Podul Reginei Elisabeta, mi-a îndrăgostit tot eul de ea, mi-a sărutat sufletul prin Parcul Central și am privit toată magia luminilor din noapte, prin ochii ei, de la Cetățuie. Acum, sufletul mi-e făcut viu și vesel. (more…)

Decembrie-Da

– Decembrie? – Da!

Noiembrie, sau cum îmi place mie să spun, tu eşti noiembrie a mea! În pustiul lumii, doar după nişte priviri timide, sincere şi pline de dorinţă, vinul, servit la ora 4 a dimineţii, ne-a ţinut companie în discuţiile intense şi provocatoare despre sentimentele proprii. Era o zi specială pentru tine, iar eu nu am îndrăznit să cer mai mult decât am primit. Privirile tale mi-au pătruns prin retină şi mi-au ajuns în adâncul inimii, mi-au mângâiat sufletul şi l-au liniştit după toată perioada furtunii prin care a trecut. Ce-mi puteam dori mai mult, decât tu, vin, o melodie plăcută în surdină, o oră târzie a nopţii şi priviri ce se intersectau, explodând plăcere şi fericire!

De multe ori am visat la valurile mării şi le-am văzut cum fiecare vine, se izbeşte de stânci şi nu mi te mai aducea. Mult timp am stat aşa, privind în gol aşteptând, sperând. Acum, chiar spre surprinderea mea, sunt… din nou fericit. Ai apărut de nicăieri şi ţi-ai pus aripile în jurul meu. Iar eu m-am lăsat strâns în ele. Bătăile inimii au fost aşa cum mi-ai spus, frumos, aşa cum mi-am dorit şi aşa cum ţi-am şoptit. (more…)

Ea-este-amintirea-ce-mi-aduce-lacrimi-dulci

Toamnă… tot despre ea îţi spun

Astenia de toamnă a venit odată cu gândurile la femeia asta minunată. După un an, mi-am dat seama că iubesc dimineţile cu ceaţă şi răcoroase până-n măduva oaselor. Pentru că am trăit intens momentele în care devreme plecam de lângă corpul ei fierbinte, sărutându-i pe nesimţite, buzele, obrazul şi somnul dulce, zâmbea fermecător, ieşeam mai apoi în plină dimineaţă pentru a rătăci pe băncile facultăţii, tot cu gândul la ea, şi mă întorceam în târzie seară, în aceleaşi îmbrăţişări. Sunt afectat! Nu îmi dau seama dacă într-un mod bun sau rău. Aceleaşi multe lucruri, locuri şi oameni îmi aduc aminte de ea. Şi mă cuprind emoţiile de fiecare dată.

Două sau trei zile au trecut, de când mi-am luat din timpul meu şi am zis ca după job, să lungesc călătoria cu tramvaiul, pentru a ajunge în parcul în care m-a sărutat, la ultimul apus al verii şi la prima frunză căzută a toamnei. Sau pur şi simplu a unei veri târzii. Gândurile la reacţia revederii acelui parc, au golit tramvaiul de persoane şi am trăit singur împrejurările; am fost surprins de imaginea noastră, de atunci când ne-am revăzut, după ce drumurile noastre au luat două curbe diferite. Am îmbrăţişat-o strâns, am zâmbit şi am lăsat-o să plece. (more…)

Nu-a-fost-timp-pentru-a-ne-continua-povestea

Ultimul gând

A trecut un an de atunci; un an şi şaptesprezece zile, o toamnă şi o iubire, o iarnă şi-un regret, o primăvară si-o speranţă, o vară şi-un sentiment. Îmi amintesc multe lucruri ce ne-au descoperit zâmbetele, tristeţea, teama, furia şi alte simţiri, ne-au adus împreună mereu, lucruri pe care nu le voi mai menţiona pentru că este nesănătos pentru mine şi nu este corect faţă de ea. Am spus într-o zi că mă voi opri să mai scriu despre ea, numai atunci când nu o voi mai iubi vreodată. Şi iată-mă că, încă o fac. Scriu despre ea. Şi o iubesc. Dar, poate că, de această dată, de acum, cu un alt eu.

Într-un final, după multe lupte interioare cu tot ceea ce am simţit, cu amalgamul de gânduri, fluxul imens de sentimente şi contradicţiile existenţei mele, mi-am dat seama că în ultimele luni, am reuşit doar să îmi demonstrez mie cât de mult pot iubi o femeie. Mi-a fost dat să înţeleg faptul că ochii femeii iubite sunt marginea lumii, mi-a fost dat să văd cum poate plânge un bărbat ca un băiat, mi-a fost dat să simt cum dorul pentru ea sfâşie şi cea mai mică parte de suflet, mi-a fost dat să sper într-un moment de cumpănă, mai mult decât aş fi făcut-o pentru un vis de-al meu şi mi-a fost dat să învăţ, în cele din urmă, că ultimul rămas bun, în dragoste, este acela care… nu se spune. Au fost lecţii. Ce-i drept, nu mi-aş fi dorit niciodată să le învăţ cu preţul pierderii ei, dar viaţa nu m-a întrebat asta. (more…)