Amalgam de gânduri

Încă nu sunt acasă. Tot plecat şi tot cu gândul acolo. Foarte subtil îmi ţin fericirea în frâu, fericire venită de mult timp din cauza faptului că am absolvit primul an de facultate. Toate planurile pe care le-am gândit mai mult sau mai puţin bine pentru a ieşi cu capul sus, şi-au găsit rostul într-un final. Încet, încep să privesc mai îndeaproape viaţa mea personală şi mă întristez.

De la decizia mea de a mă rupe de tot ceea ce ţine de “acasă”, până la urmărirea obiectivelor pe plan profesional, ca mai apoi, atingerea lor, lucrurile au mers bine, să zicem. Clar, am uitat de mine în tot acest timp, mi-am tăiat firul şi m-am lăsat dus de valul momentelor create zilnic de orişicine mi-a ieşit în cale. Am permis să mi se întâmple multe, să mi se spună la fel de multe, însă nu am permis să-mi fie mai bine. Doar sacrificii şi compromisuri. Am tăcut. Am păşit mai departe în linişte. Acum, am început să mă gândesc că undeva în viitor îmi va fi mai bine decât celorlalţi pentru că, în continuare, îmi aduc aportul în obţinerea experienţei profesionale şi personale, în loc să merg la munte, mare sau te miri prin ce excursii, exact aşa cum fac tovarăşii, colegii şi prietenii mei. Mă simt puţin nedreptăţit de situaţie, dar eu am aranjat lucrurile astfel încât să se ajungă aici, corect?

Nu ştiu dacă este adevărat că îmi place prea mult acest efect. În curând voi fi acasă. Că la un moment dat mă voi plictisi şi acolo şi voi dori să mă întorc în Timişoara, să fie un clişeu? Tare îmi este teamă să nu se ajungă acolo. Şi da, îmi este dor. Vreau să-i aştept pe ai mei părinţi şi soră, să ma ia din gară. Să le zâmbesc cu lacrimi în ochi atunci când vor fi ajuns. Să fug spre ei şi să-i strâng infinit în braţe. Să îi simt din nou ca acum luni bune când i-am îmbrăţişat şi i-am lăsat să plece fără să le spun că îi iubesc! Să mă ducă acasă şi să mă trateze iar ca pe copilul lor, care şi-ar fi dorit mai mult ca orice să nu-i părăsească.

Ai crescut, acum eşti mare. Odată şi-odată trebuia să pleci. Lasă! Ie bine acolo. Mergi liniştit la facultate, învaţă ca să ajungi om mare. Ie trist, da` asta e viaţa. Toţi îmbătrânim şi mergem pe drumul nostru.

Mi-a zis tata într-o zi la telefon, când i-am zis că îmi este dor de ei. Am tăcut şi m-a încurajat. Am zâmbit nostalgic apoi.

Prietena mea cea mai bună, pe care am recuperat-o într-o bună zi, mă aşteaptă şi ea acasă. Nu mi-am văzut-o de patru luni, ultima dată după alte şase luni şi ceva. În vacanţa de Paşte ne-am întâlnit în gară. La rugăminţile ei, am luat bilet doar până în Craiova. Ce bucuros am fost să-i văd figura, la fel de rotundă şi fină ca şi în liceu! E la fel cum o ştiam. Plină de viaţă, impulsivă şi o… năzbâtie de om. Nu am cum să nu o simpatizez. Este unul dintre foarte puţinii oameni care au putut să aducă ceva remarcabil şi valoros în viaţa mea.

Mă gândeam la relaţia de un an şi ceva pe care am avut-o. Da, am iubit-o pe fata aia şi am să-mi dau seama dacă o mai iubesc, abea după ce am s-o revăd şi pe ea. A crescut în ochii mei în tot timpul în care am fost plecat. A început să citească mai mult, să vadă lucrurile din viaţa ei, altfel. Am vorbit mai puţin cu ea în ultimul timp, dar am putut să o analizez după scrierile de pe blog. De puţinele ori în care am mai vorbit la telefon, aveam momentele mele de tăcere în care intervenea ea şi parcă, cu aceeaşi duioşie şi seriozitate aşteptând un răspuns întemeiat, mă întreba ce am. Ca atunci când eram împreună, vorbeam la telefon şi nu-mi convenea mie ceva, eram supărat sau îngândurat. De fiecare dată când făcea asta mă amuza pentru că mi-o imaginam aşa mică cum e ea şi aşa de serioasă cum vroia ea să pară. Dar o văd la fel de copil cum o vedeam atunci când o ascundeam în braţele mele în serile luminate doar de stele şi lună. Sunt tare mândru de cum a crescut. Mica de ea!

Viaţa de aici nu mi-a permis să iau decizii personale clare. Zic de sufletul meu. Am fost tare instabil sentimental, nu am ştiut ce vreau, am fost respingător şi am creat impresii proaste şi probleme altora. Acum nu prea îmi pasă de ei pentru că am văzut cu ce oameni am de-a face şi mai ales, ce să discut cu nişte needucaţi? Mna. Nici nu intru în detalii.

Acum, când am găsit ceva libertate de gândire, parcă se limpezesc lucrurile şi regret câteva întâmplări. Le regret pentru că am fost distras de alte prostii, în loc să acord o mai mare atenţie către ceea ce ar fi trebuit, către ceea ce ar fi contat.

Nu am fost amatorul aventurilor de-o noapte şi nici nu am vrut asta, chiar dacă trec cu vederea câteva seri ieşite din comun să le zic aşa, însă aş fi putut să fiu mai atent cu mine. Poate una dintre acele câteva fete a simţit ceva mai mult pentru mine şi eu am făcut pe măgarul, iar acum acea fată mi-a cam invadat mintea, probabil acum simţind nimic pentru mine :). Am fost cumva rătăcit, în căutare de ceva care să mă scoată din banal, să mă facă să mă simt iubit (?).

Lucruri noi să tot zic că am învăţat. De experimentat nici nu mai discut. Am fost pus în multe ipostaze, dar le-am luat pe fiecare ca un şut în fund, un pas înainte. A fost nevoie de curaj să trec prin toate şi mă bucur că am acordat atenţia minimă pentru a le termina cu bine. Oportunităţi am avut cât cuprinde şi mă bucur. Eu am avut şansele la care alţii nici măcar nu visează, deci cu toate cele menţionate mai sus, sunt un mic norocos în comparaţie cu alţii, pentru că pot prin iniţiativa mea şi şansele pe care le primesc zilnic, să mă dezvolt personal şi profesional. În ciuda momentelor în care tind să fiu omul pe care cei de acasă îl ştiu, sunt mândru să merg pe drumul meu şi să învăţ în permanenţă.

Am să plec, am să mă întorc, alţi oameni dragi mie au să plece, poate n-au să se mai întoarcă, vor veni alţii… Aşa este viaţa. Cum a zis şi tata, în viaţă te întâlneşti cu tot felul de oameni. Îmi place acest lucru, este interesant, impulsiv, îmi măreşte curiozitatea, ura pentru unii, plăcerea de a sta ore în şir, pentru alţii şi tot aşa. Tot în jurul meu este trist. Chiar dacă sunt multe puncte pozitive ce ar trebui să mă facă fericit, la un moment dat, se vor termina. Toate. De-aia tot este trist.

Chiar dacă…

Îmi tot repetam odată că nu-mi voi mai irosi concentrarea pe clădirea unei noi relaţii, că nu îmi voi mai irosi sentimentele pentru prima persoană ieşită în cale şi mai ales, nu voi oferi atenţia necesară. Asta, în cazul în care aş fi mers obligat pe calea unei relaţii. De altfel, am rămas cu sufletul deschis spre o relaţie în care persoana respectivă să mă facă să cred că merită.

Nu credeam că se va întâmpla să cad pradă momentelor în care să stau şi să mă gândesc cum să fac să-i ofer zâmbete. Asta înseamnă un singur lucru: persoana respectivă mi-a intrat subtil sub atenţie, iar inima mea a început sa bată agitată. Da, mă refer la acel lucru ce aduce plăcere de viaţă, duioşie, vise şi speranţe în oameni.

Spuneam că, odată cu începerea facultăţii şi eşecurile în noile relaţii, nu mă voi mai axa pe viaţa personală atât de mult, ci mă voi lăsa purtat de val. Dacă va fi o fată de care să mă îndrăgostesc, mă voi dedica ei. O, la naiba, asta s-a întâmplat şi am fost luat puţin prin surprindere şi lucrurile nu au decurs prea bine, în ceea ce priveşte cantitatea de suflet pe care am pus-o în relaţie. Am început prin paşi mici, am continuat la fel şi, din câte îmi dau seama (mai mult nu îmi mai permit să fac din diferite motive), pierd cu paşi repezi. Şi pe ea şi ceea ce am pus din partea mea.

Chiar dacă aş fi vrut mai mult, chiar dacă am avut tendinţa de a petrece mai multe momente de singurătate cu ea, chiar dacă am tremurat tot de emoţie când i-am dat un trandafir, chiar dacă zâmbeam mereu şi încercam să obţin acelaşi lucru de la ea, chiar dacă am vrut o relaţie bazată pe aceleaşi ale mele principii, chiar dacă nu va fi a mea, chiar dacă am crezut că este, chiar dacă mă va bântui tristeţea pierderii, chiar dacă vor mai fi încă alte 8 motive, eu voi merge mai departe. Motivul este unul singur.

Şi ai plecat. Cu un zâmbet melancolic, fără să-mi dau seama, am privit cum te-am condus către drumul ce duce departe de inima mea.

Vom vedea oameni interesanți, vom vizita locuri frumoase, vom râde, vom detesta, vom iubi pe cineva, dar separat. Noi nu ne vom mai vedea vreodată așa cum am fost;[...]

Citat: Fiind Imagine

Vom fi bine. Eu aşa cum ai apucat să mă cunoşti, iar tu… la fel.

Ploaie de primăvară

Nu ştiu cum se face că lucrurile întotdeauna se termină cu bine. Orice ar fi, mereu există o parte suficient de bună, până şi în cele mai urâte lucruri de pe pământ. O parte atât de bună, încât, provoacă zâmbete. De fericire nici nu mai vorbesc. Motivarea şi pofta de viaţă sunt din nou în buzunarul meu şi am început din nou să le folosesc aşa cum am vrut întotdeauna.

Sincer, nu mai este loc de supărări şi tristeţi. Ploaia ce a venit şi a durat două zile, a fost doar elementul natural ce m-a răpit subtil de la ocupaţiile banale zilnice şi m-a împins încet şi plăcut spre fericire. Îmbrăţişările de care am dus dorul, atingerile calde şi sentimentul de siguranţă mi-au invadat din nou, în prezenţa ploii, gândurile de mult rătăcite prin întuneric şi le-au readus la viaţă.

Doar un pod peste un râu repede, un vin savurat din plăcere, o lumină obscură venită de departe de la cabană şi tăcere peste toate, au fost punctele ce au început să-mi retrezească simţurile pentru frumos. Îmbrăţişările au completat peisajul, iar inima a început să se simtă din nou în largul ei.

Mai târziu, în seara potrivită, pe o bancă aleasă la întâmplare şi luminaţi de mici raze de lumină, discuţiile şi-au păstrat magia, iar sentimentele mi-au prins contur. Plimbări alene, inexistenţa trecerii timpului, priviri în ochi, atingeri duioase şi cuvinte nespuse, au contribuit la fericire. Încurajarea personală vine fără niciun fel de problemă, iar problemele nu mai au nicio importanţă atunci când îmi amintesc de ea.

Am fost şi sunt supus tendinţei de a avea tresăriri la gândul că este aici, la sentimentul că am un punct de spijin, un umăr pe care să îmi plec capul şi să privesc altfel viaţa, certitudinea că pot da şi primi un zâmbet la întâmplare, dintr-un zâmbet. Cuvintele sunt puţine şi nu descriu cu adevărat ceea ce vreau eu.

Tu eşti, doar fericire.

Atunci, acum

Aş ofta… Timpul mă trage înapoi, îmi aspiră sentimentele şi îmi provoacă nostalgie prin amintiri ce tind a fi uitate. Oamenii din jurul meu îmi sunt din ce în ce mai puţin apropiaţi, iar sufletul meu, m-a uitat şi el. Rar găsesc picături de duioşie în privirile persoanelor pe care le mai întâlnesc, aici, dragi. Mi-am pierdut sensibilitatea, pulsaţiile infinite ale inimii mi-au fost încetate, iar înclinarea mea spre reverie mi-a fost furată. Inevitabil am fost atras într-o lume ce a reuşit să mă facă să cred că este colorată.

Dorul pentru îmbrăţişările calde şi sincere, ce nu au durat mai mult de câteva clipe, prind viaţă în mintea mea şi, trist, ajung să gândesc la fel cum o făceam nevinovat acum câţiva ani. Rareori mă mai las purtat de gânduri şi de şi mai puţine ori ajung la realizarea unor lucruri ce până acum nu mă preocupau deloc. Atunci eram liber şi dornic să explorez lumea mea interioară. Acum sunt cel ce caută persoana care să mă liniştească cu o privire şi să mă înveţe din nou că lucrurile simple sunt ceea ce îmi plăceau odată.

De multe ori am avut tendinţa de a mă deschide în faţa a noi persoane pe care le-am cunoscut, dar m-am oprit brusc în momentul în care mi-am dat seama, de fiecare dată, că uşurinţa cu care mă ascultau, era banală. Mă tot gândesc că mai am nevoie de o minune în viaţă, care să mă facă să trec peste toate lucrurile materiale ce-mi atrag atenţia fără rost şi să mă facă să mă simt ca atunci când îmi plăceau gesturile mici de tandreţe.

Îmi este dor şi îmi pare rău că mi-am schimbat percepţiile despre lume. Eram aşa de simplu, iubitor de frumos! Acum, tăcut şi lipsit de puteri, las lucrurile să treacă pe lângă mine.

Ce am mai făcut

De mult nu am mai trecut pe aici cu un articol care să redea cel puţin mici descrieri despre ceea ce am făcut. Sunt puţin jenat din această cauză, pentru că peste timp, nu voi mai şti despre toate activităţile şi ocupaţiile mele. Blogul este locul ce îmi asigură notaţiile zilnice a ceea ce fac şi a ceea ce trăiesc.

Voi începe chiar acum să exprim câte puţin, măcar din vacanţa pe care am petrecut-o, în mare parte, acasă. Dornic de revederea celor dragi, încă de vineri dimineaţa mi-am propus să plec. Exact aşa am făcut. Am fost emoţionat de reîntâlnirea cu părinţii, sora, bunicii şi alte rude. În ochii lor am rămas acelaşi copil, plin de viaţă, cuminte, la locul lui, jucăuş, visător, tot un zâmbet, isteţ şi altele. Mă încântă acest fapt, chiar dacă eu consider că am lăsat în urmă elemente din copilăria mea. Prin părerile lor despre mine, mă simt oricând ca atunci când eram acasă şi îmi umpleam ziua cu activităţi de toate felurile.

Împreună cu sora mea, am stabilit un program pentru vacanţa de o săptămână, pe care l-am respectat. Am petrecut timp cu părinţii şi cu ea. Ne-am uitat la filme cum o făceam când eram acasă, am mers cu sora mea în locul veşnic admirat de mine, am încercat să recuperez timpul de inactivitate, cât am lipsit, prin jocuri de logică, distractive sau pur şi simplu, doar am stat, am ieşit cu vechii tovarăşi şi am stat la poveşti, am întâlnit persoanele rare din viaţa mea, la fel de rare şi acum, mi-am revăzut cea mai bună prietena după aproape 1 an, am vizitat liceul împreună cu ea şi ne-am întâlnit cu fosta dirigintă, profesoara de informatică şi domnul profesor de fizică.

În afară de asta, am petrecut ultimele zile cu iubita mea, după care ne-am luat rămas bun de la tot ceea ce a însemna noi. Personal, cred şi sper puternic că în aproape doi ani de relaţie, am reuşit să o aduc pe drumul pe care mi l-am propus de la bun început. Pe lângă asta, sunt de menţionat câteva dintre momentele noastre. Sunt bucuros că am reuşit să ating momente cheie ale relaţiei şi ne-am bucurat de liniştea şi frumuseţea lor.

Nu pot să uit când

am mers cu ea de mână, pe malul râului, noaptea sub lumina stelelor şi a lunii,
am făcut tot posibilul să fiu romantic,
am renunţat la prietena mea cea mai bună, pentru ea,
am dus-o mereu unde a vrut şi de multe ori am insistat să vină cu mine,
am luat-o cu mine la petrecerile de familie,
am trecut peste cuvântul familiei şi pretenei mele cea mai buna, pentru a-i face pe plac,
am dedicat ei, tot timpul, cât am fost împreună,
i-am făcut poftele,
am fost lângă ea la greu,
am gâdilat-o,
am încurajat-o,
am învăţat-o lucruri,
i-am arătat cu degeţelul ei, valori din viaţă,
m-am jucat cu ea,
am sărutat-o în public pentru a o vedea cum îi roşesc obrăjorii,
am glumit cu ea şi am tachinat-o,
am dus-o în locuri din natură în care nu a mai fost,
am surprins-o plăcut prin cuvinte şi cadouri simple,
am creat o ambianţă romantică la unele întâlniri, la altele doar am profitat de natură pentru asta,
am luat-o cu mine cand am ieşit cu băieţii,
am făcut mai multe glume pe seama ei, doar pentru a merge în minutul următor să o sărut şi să o împac,
am ieşit cu ea şi cu prietenele ei,
i-am spus bancuri şi glume, doar pentru a-i auzi râsul colorat,
am avut momente în care stăteam şi o priveam cum se apropie de mine, cu mersul ei elegant de răţuşcă,
am privit-o în ochi şi i-am şoptit că o iubesc,
i-am spus că îmi place mirosul parfumului ei,
m-am îndragostit de ea când avea părul creţ şi de multe ori i-am reamintit asta,
m-am jucat cu degeţelele ei,
o strigam dupa numele unor animăluţe şi le comparam cu ea,
am stat noaptea şi am vorbit cu ea,
se supăra şi nu vroia să mai scoată niciun cuvant, iar eu stăteam cu ea în telefon până începea să vorbească,
am apărut sub ochii ei, pe neaşteptate cu intenţia de a-i face surprize,
am scris pe blog multe articole pentru ea şi despre ea,
am plans pentru ea,
am încercat să o învăţ să înoate,
am vrut să-i dau mai multa încredere în ea,
m-am lasat jignit de ea,
am lăsat-o să creadă că are dreptate, doar pentru a o admira cât este de drăguţă când este mândră de ea.

Acestea sunt puţine dintre lucrurile pe care le-am făcut cu ea. Sunt bucuros că toate aceste lucruri şi multe altele, am reuşit să le fac cu ea. Când eram singur, tindeam să am pe cineva cu care să împart aceste plăceri. A fost suficient ca drumurile noastre să se întâlnească, ca eu să ajung apoi să fiu mulţumit.

Acum păstrăm legătura şi cu dor de noi, putem să avem aceeaşi duioşie. Chiar dacă pe parcursul relaţiei au intervenit oameni ce nu-şi găsesc nici acum rostul în a se pronunţa, mi-am păstrat calmul şi dornic, chiar m-am lăsat interesat de motivele pentru care ei îşi găseau cuvinte despre relaţia noastră şi am încercat să le aflu, dar în zadar.

Eu mă bucur că am făcut-o şi pe asta, am mai trecut printr-o experienţă de viaţă şi acum ies cu capul sus spre a merge mai departe. Momentan, pe plan personal, nu am niciun gând. Viaţa profesională este pe primul loc, iar atingerea idealurilor are prioritate acum, în viaţa mea.

Am trecut printr-un semestru de facultate cu bine. Mai am unul de terminat. Cu cât timpul trece mai repede şi mai mult, cu atât trebuie să avansez, să evoluez şi să învăţ lucruri noi. Sunt dornic, încântat şi deschis spre noi orizonturi. Am observat că îmi organizez timpul din ce în ce mai bine şi asta, din reflex.

Îmi văd de ale mele

Cu mare greutate revin pe dragul meu blog, cu un articol. Nu am mai scris de mult, aproape de două luni. Nu ştiu ce am făcut în acest timp. De fapt, în fiecare zi am fost ocupat tot mai mult cu diferite lucruri. Am renunţat cu uşurinţă la timpul pentru sufletul meu, mi l-am dedicat în întregime facultăţii şi activităţilor de acolo. Totuşi, prind momente efemere când mă gândesc oare cum ar fi să mai interacţionez cu vechii oameni din viaţa mea. Brusc îmi iau gândul de la orice mi-ar putea invada mintea.

Nu ştiu cum şi cu ce să încep. Mă forţez puţin să încep să povestesc ceea ce am făcut în ultimul timp. Aş întinde mâna spre agendă, aş începe să o răsfoiesc şi să scriu de acolo. Cu tristeţe, îmi dau seama că nu ar fi corect. Până nu de mult, scriam din cea mai mare plăcere, găseam momentele perfect potrivite pentru a o face. Acum, mă simt puţin dator faţă de blogul meu. Oarecum, prin asta, mă simt dator faţă de mine. Recunosc, am cam uitat de prietenul meu şi cu părere de rău, pot să spun că nu îi mai acord o aşa mare importanţă.

Cel puţin, mă bucur că mi-am păstrat stilul de a scrie. Iar, printre rânduri, se regăseşte acea ambiguitate dulce pe care o ador. Să tot să mai încep şi să mai “pulsez” pe aici, ce dor!

A mai trecut ceva timp, am mai învăţat câte ceva, am mai trăit câte un moment de sensibilitate, mi-am mai adus aminte că oamenii se schimbă mai mult sau mai puţin, am ajuns să fiu de acord cu lucruri pe care nu le admiteam, poate văd cu alţi ochi lumea şi … cine ştie, poate mi-am cam găsit drumul la care visam de mult timp. Sper doar să nu mă înşel.

Ce-i drept, mi-am schimbat stilul de viaţă. Nu că ar fi unul mai sănătos, dar este unul ce impune multă mişcare zilnică. Asta ca fapt divers.

Am mai încercat să ţin legătura cu ceva persoane dragi din viaţa mea şi nu prea mi-a mai ieşit, fie nu am acordat timp, fie nu mi-a fost acordat timp. Cert este că în ambele situaţii, nu a fost loc de tristeţe. Poate puţină nostalgie şi dor de vremurile trecute, în rest nimic mai mult.

Sper să revin cât mai repede cu ceva mai relevant faţă de aceste afirmaţii.

S-a schimbat totul

391068304_2bf765357e_o

Eram în mari probleme. Aşa descriam situaţia în care mă aflam când aveam un test pe la mate, o teză pe la Limba şi literatura română, un proiect pe la istorie sau nu prea învăţasem o lecţie pentru filosofie. Acum tânjesc trist către acele vremuri. Nu pot considera că am trecut de mult prin astea, dar pot recunoaşte că îmi este dor.

Aş vrea să mai pot să îmi arunc privirea peste geamul din clasa în care am învăţat patru ani şi să văd curtea liceului plină de zăpadă, însorită sau doar aşa cum a fost întotdeauna. Mi-au spus că îmi va fi dor de toată perioada liceului şi nu i-am crezut. Mi-au spus să mă bucur de fiecare moment şi din păcate nu am făcut asta. Mi-au spus să profit de fiecare zi şi i-am ignorat.

Acum, mai găsesc câte un moment care mă duce cu gândul la toate lucrurile şi persoanele ce se leagă de liceu. Şi nu pot evita amintiri de la ora de matematică cu doamna dirigintă, emoţii de la ora de literatură, suspansul de la ora de istorie cu gândul că mă va asculta, plăcerea când mă gândeam că o să am informatică, glume cu colegii şi prietena mea, jocurile de şeptică şi whist dintre ore, notele puţin mulţumitoare în unele zile şi emoţiile zilnice pentru fiecare materie în parte.

Îmi pare rău pentru că sunt multe pe care le regret şi pe care atunci îmi doream să nu le mai întâlnesc. Momente şi alte întâmplări, plăcute sau mai puţin. Dacă nu erau astea, acum nu aş mai fi avut ce să-mi amintesc cu zâmbetul pe buze. A fost doar o chestiune de timp pentru ca tot ce îmi doream la început, să treacă. Am ajuns în ziua examenului de bac în care am pus punct oricărui gând pe care l-am avut şi mi-am luat adio, inevitabil, de la toată lumea. Atunci nu am realizat că de fapt luase sfârşit ceva frumos ce, poate, m-a maturizat, m-a făcut mai tare, m-a făcut să visez, mi-a deschis orizonturile şi de ce nu, mi-a făcut viaţa mai frumoasă. Într-adevăr, valoarea lucrurilor o cunoşti doar după ce le pierzi.

Aşa am făcut atunci şi de multe ori până atunci şi nu mă opresc nici acum. Îmi este greu să recunosc că timpul trece de multe ori peste mine. A dus cu el atâtea şi câte are să mai ducă!

Aş vrea să mai pot să fiu ca înainte şi să cred că o problemă înseamnă să nu înveţi o lecţie, sau să obţii o absenţă, sau orice altceva credeam pe atunci că nu este bine. Atunci, chiar aveam sentimentul plăcut, după ce terminam orele cu gândul că în ziua următoare, am mai puţine ore sau sunt mult mai uşoare sau chiar că ziua ce lua sfârşit, era Vineri.

Nu mi-am dat seama că prin dorinţa mea de a termina liceul, de fapt, ajungeam să cunosc şi mai bine viaţa care nu este deloc roz. Prin acea dorinţă, doar am ieşit din adevăratul frumos al vieţii mele şi m-am avântat în necunoscut, unde am nevoie de timp şi gândire pentru a mă adapta în a-mi găsi fericirea.

Şirul vieţii mele

Untitled-1

Am realizat că sunt lucruri în viaţa mea a căror valoare nu a fost supusă atenţiei personale şi acum, toate se leagă de locul şi momentele în care mă aflu. Mai exact, aceste “lucruri” sunt oamenii.

Am plecat de la ţară, o localitate nu prea ieşită din comun, în care am locuit în permanenţă timp de 19 ani, alături de părinţii mei minunaţi. Am dus o viaţă simplă şi frumoasă, a cărei copilărie a fost lipsită de tehnologia timpurie şi lucrurile care ar fi făcut-o să nu mai aibă aceeaşi valoare ca cea pe care a avut-o. Sunt mândru de asta şi fericit. Nu mă pot plânge pentru că nu am jucat ascunselea, şotron, prinselea, nu mă pot plânge că nu m-am căţărat în niciun copac, că nu am bătut mingea toată ziua, că nu am colindat ore întregi în necunoscut, că nu am fost certat de părinţi pentru că am lipsit de acasă, că am făcut o prostioară sau că nu am ascultat. La fel cum nu mă pot plânge că nu mi-am trăit copilăria.

După ceva timp după ce mi-am făcut blogul, am vrut să încep să scriu amintirile mele din copilărie. M-am tot îndemnat să o fac, dar nu am avut curaj. Acum, vin cu un articol care să treacă prin toate.

Îmi amintesc de colegii mei de la grădiniţă. Toată ziua, după program, erau la mine şi ne petreceam timpul cu tot felul de lucruri simple. De la jucatul prin nisip, până la certuri din cauza unei maşinuţe. Găseam interesant până şi un copac. Ne făceam de lucru urcând prin el sau îl rugam pe tata să ne agaţe leagănul şi stăteam acolo ore întregi fascinaţi de tot ceea ce se întâmpla. Nu existau probleme şi planuri, iar timpul era infinit. Totul era aşa de simplu.

Am mai crescut un pic şi am păşit timid în clasa I. M-am aşezat în prima bancă de la geam. Atunci l-am cunoscut prima dată pe Cosmin. Un băieţel la fel de mic ca şi mine. Situaţia financiară a făcut ca el să se mute după câţiva ani la Sibiu la şcoală. De atunci, doar de 4, 5 ori l-am mai întâlnit. În clasa I aveam deja câţiva amici de la grădiniţă, acum tovarăşi în continuare.

Nu pot să uit niciodată că a fost prima dată când mi-a plăcut de o fată. Zâmbesc şi acum când îmi amintesc, iar amicii de pe atunci încă fac glume pe chestia asta. Mi-a plăcut mult timp de acea fată. În clasa a doua s-a mutat la o şcoală din oraş. Am aflat asta în timpul vacanţei de vară de la mama. Am început să plâng pe atunci. Eram un inocent care mă ataşasem de figura ei plăcută doar. Îmi dătea un impuls la bătăile inimii de fiecare dată când o vedeam. Mă emoţiona. De atunci, timp de câteva luni nu am mai văzut-o. A urmat perioada Paştelui când, toţi copii se strângeau la focul de la biserică. Acolo am revăzut-o şi mi-a umplut inima de fericire. De atunci, îmi făceam speranţe ca în fiecare sărbătoare de Paşte să o revăd. Cam aşa s-a întâmplat. Am avut momente frumoase ştiind că va veni iar. Nu vorbeam cu ea atunci. Nu aveam curaj. Mă mulţumeam doar să o văd. Anii au trecut şi acum suntem doar nişte foşti colegi, având o relaţie de fair-play.

Ştiu că încă de prin clasa I iubeam fotbalul, ca şi acum, şi eram în fiecare zi, în pauze, la ora de educaţie fizică sau după ore, în spatele şcolii jucând fotbal cu ceilalţi colegi. La fel, noţiunea timpului era undeva departe de a o cunoaşte. În acest ritm am crescut şi am ajuns undeva prin clasa a V-a. Îmi amintesc de testul iniţial de la matematică în care am luat 8. Învăţat cu FB-uri din generală, cred că am plâns pentru acel 8. Nu mai ştiu dacă a fost trecut în catalog, dar eram foarte speriat din această cauză. A urmat mai apoi să cunosc noi materii, să înţeleg termenul de profesor, teză, medie aritmetică, medie ponderată şi examen de capacitate. În perioada gimnaziului am participat la câteva olimpiade, câteva la matematică, una la limba şi literatura română şi una la chimie. Îmi amintesc că la una dintre olimpiadele de matematică, ajunsesem la faza judeţeană, după o fază pe şcoală şi una locală. În afară de astea, au mai fost şi nişte concursuri la care am mers cu plăcere. Clasa a V-a am terminat-o cu media 10 curat. La finalul anului am primit o diplomă specială pe care scrie “[...] 10 (pe linie)”. Îmi dau uşor seama că domnul diriginte al meu Bogdan F. a fost foarte mândru.

Pe măsură ce treceau anii, simţeam cum greutăţile îşi puneau accentul pe timpul meu. În clasa a IX-a, am fost nevoit să stau câte o săptămână plecat de acasă pentru a merge la liceu. Eram găzduit la o casă din oraş. Îmi era aproape imposibil să fiu singur acolo. Eram în permanenţă stresat, mereu mă gândeam la singurătatea în care mă aflam, trebuia să încep să mă descurc, aveam de făcut lucruri pentru mine, lucruri pe care până atunci le făceau doar părinţii mei. După câteva luni, am revenit acasă şi de atunci mergeam aproape zilnic 4 kilometri pe jos pentru a ajunge la ore. Nu am întârziat niciodată. Eram dedicat în tot ceea ce făceam şi eram apreciat. Tot atunci, mi-am făcut curaj pentru prima dată să o invit pe actuala mea prietenă cea mai bună, în oraş. A tot amânat răspunsul şi până la urmă mi-am dat seama că m-a refuzat elegant. Acesta a fost un punct interesant al vieţii mele din liceu. Am trecut şi de clasa a IX-a cu bine.

Prin clasa a X-a am cunoscut din nou, materii noi şi lucruri frumoase. Acum doar îmi pare rău că nu eram prea sociabil şi nu am interacţionat cu toţi colegii aşa cum aş fi vrut. Amintiri frumoase am câteva, dar adevărata frumuseţe a vieţii mele a început în clasa a XI-a când, fata pe care am invitat-o prima dată în oraş, mi-a propus să devenim cei mai buni prieteni. Am fost de acord şi aşa am început să vorbim zilnic la telefon şi online. Ne rezolvam temele împreună în fiecare zi. Ajunsesem să cunoaştem mai multe, unul despre celălalt, decât ne cunoşteam pe noi personal. Ne-am intrat unul în viaţa celuilalt şi inevitabil, sincer, fără interese şi alte lucruri negative am devenit cei mai buni prieteni. Am păstrat această legătură mult timp. Am avut momentul în care mi-am propus că mă voi dedica ei şi cred cu certitudine că am reuşit asta într-o proporţie destul de mare. Am făcut multe lucruri, mici şi mari pentru ea. Nu mă plâng, doar recunosc şi acum sunt mândru de asta. Fie că era vorba de un compromis sau un lucru tăiat de pe lista de priorităţi, am evitat tot ce ţinea de mine şi am făcut tot posibilul să-i fie bine. Am ştiut întotdeauna că merită ceva mai bun şi am încercat să-i ofer ce am putut. Am fost mereu alături de ea şi am insistat de multe ori să o ajut să iasă din stările de singurătate. Este cam ciudat şi trist că vorbesc la trecut despre asta. Dacă distanţa nu ne-ar despărţi, şi acum am fi la fel. În Octombrie 2013 s-au împlinit 2 ani de când ne-am intrat unul în viaţa celuilalt. Cea mai tristă perioadă din relaţia noastră de prietenie, o consider pe cea din jurul sesiunii de Bac, din clasa a XII-a. Atunci am cam îndepărtat-o pe prietena mea de lângă mine şi nu a fost prea frumos. Nu a fost prea corect. Am luat decizia de a lăsa totul de-o parte şi am vrut să mă concentrez pe învăţat. Era vorba că las la o parte relaţia cu ea şi relaţia cu iubita mea. Cu iubita mea nu am putut ieşi la un comun acord şi aşa m-am îndepărtat doar de prietena mea cea mai bună, din a cărei vină am şi iubită. La puţin timp, m-am lăsat influenţat de părerile proaste pe care mi le-au împărtăşit două persoanele dragi despre ea şi aşa, distanţarea mea a prins amploare. Eram revoltat şi iritat. Mă declar singurul vinovat pentru că am cam gonit-o din viaţa mea pentru o perioadă bună. Când mi-am dat seama că nu a fost o decizie deloc bună, mi-a picat foarte prost tot ceea ce am făcut. Bineînţeles, şi ea a fost afectată de prostia mea, dar mi-a respectat decizia şi s-a ţinut departe de limita pe care am impus-o. După cum am spus, niciodată nu mi-a vrut răul, din niciun punct de vedere. Mă emoţionez când mă gândesc că eram atât de apropiaţi. Era punctul meu de sprijin, a pus bazele băiatului care sunt acum, m-a încurajat întotdeauna, mi-a fost aproape în orice împrejurare, ne-am întristat împreună, am visat împreună, am plâns, am râs şi ne-am crescut prietenia cu fiecare zi ce trecea. Acum, flacăra din sufletele noastre există şi trebuie doar să fie puţin mişcată pentru a deveni la fel ca înainte.

Mai regret, tare mult, că în ziua în care s-au afişat rezultatele de la bacalaureat, nu am mers la ea nici să o felicit. Era lângă mine la mică distanţă şi o priveam aproape cu lacrimi în ochi cum vorbea la telefon dând vestea mai departe cum că a luat 10 la informatică şi la matematică. Îmi doream să pot să o iau în braţe şi să o strâng, să o simt şi să simt cum nimic nu s-ar fi schimbat.

În timpul verii lui 2013 nu am vorbit cu ea. Lipsa ei a fost acaparată de ocupaţiile din timpul verii. Am lucrat împreună cu părinţii mei la renovarea casei. Mă obişnuisem făra vocea ei pe care o auzeam zilnic cel puţin la telefon. Acum devin melancolic gândindu-mă la asta. Tare mult aş mai vrea să o strâng în braţe ca atunci când eram supărat, trist sau aveam o problemă şi mă încuraja spunându-mi că o să fie bine. Absolut nimeni nu ne poate înţelege şi asta este regulă. Din toate cuvintele primite din exterior de cei care ne cunoşteau, niciunul nu a fost spus ca şi cum ne-ar fi cunoscut relaţia în totalitate. Nici acum nimeni nu se poate pronunţa. Am mai afirmat asta şi o spun şi acum cu încredere, a fost ceva mai mult decât o relaţie de prietenie şi mai mult decât o relaţie de iubit-iubită.

La sfârşitul verii, când a trebuit să merg la Timişoara, m-a sunat şi m-a întrebat dacă poate să vină cu mine şi să o las în Craiova. Am fost de acord. După tot timpul în care nu am vorbit cu ea, a fost plăcut să o ştiu aproape. Când am ajuns în Craiova, am coborât amândoi din maşină. Am mers la portbagaj şi i-am dat geanta. Am avut câteva secunde în care am stat privindu-ne faţă în faţă fără să spunem nimic. Atunci ştiu că am simţit ceva foarte plăcut, emoţionant şi care m-a făcut să arunc toate lucrurile urâte neadevărate despre ea care se strânseseră în sufletul meu. M-am grăbit, fără să mai spun ceva, să o iau în braţe. Îmi era dor de ea. Prin acea îmbrăţişare am retrăit toate momentele noastre şi m-am bucurat cât un infinit. A intrat în viaţa mea la început şi şi-a câştigat corect locul acolo. Strângerea ei puternică am simţit-o ca pe nişte cuvinte de nostalgie prin care mi-a afirmat că este în continuare în viaţa mea şi că aştepta să îi permit din nou să aibă influenţa ei placută asupra vieţii mele ca până atunci. Ne-am luat rămas bun. A fost ultima dată când am văzut-o.

Am plecat la Timişoara cu gândul de a mă înscrie la Universitatea de Vest la informatică şi am ajuns la Automatică şi Informatică Aplicată la Politehnica din Timişoara. În momentul în care am ajuns aproape de Timişoara, la nişte rude de familie, am fost convins de mătuşa mea să nu fac greşeala de a merge la UVT. A fost momentul meu de cumpănă. Următoarea zi, am mers în Timişoara şi m-am înscris la Politehnică. La câteva zile am mers şi la admitere şi totul a fost ca pe roate. Toate împrejurările au fost în favoarea mea. Acum, mă aflu în perioada primei mele sesiuni.

Mă simt dator faţă de toţi oamenii din viaţa mea, cei care au fost şi care sunt în continuare. Vreau ca într-o zi să fiu în situaţia în care să am ocazia să le mulţumesc. Aici sper că este ultimul loc unde vor avea loc modificări în viaţa mea pentru a deveni om. Pun mare accent pe dezvoltarea mea personală şi sper că asta se întâmplă deja.

Se apropie momentul

Mi-aş dori să pot scrie acest articol în câteva minute, de-a lungul melodiei din fundal. Este cam greu pentru că tot reiau ceea ce am scris, recitesc şi încerc să formulez noi idei. Până şi mie, care timp de aproape doi ani de blogging (Wooow!) mi-am scris toate percepţiile, mi-am descris momentele, am vorbit despre mine, despre familia mea, despre prietena mea, despre iubita mea, despre altă prietenă şi ceilalţi prieteni şi amici şi toate. Despre toate lucrurile care au interacţionat cu mine.

Acum, simt cum îmi revine pofta de scris, printre teme, cursuri, examene şi voluntariat. Este o senzaţie vioaie ce o simt în suflet din ce în ce mai puternică pe măsură ce cresc aceste cuvinte în articol.

Cu multe cuvinte, sentimente de dor, nostalgii, momente de singurătate, toate adunate pentru acasă, dornic să le povestesc alor mei, sunt amăgit de amintirea îmbrăţişării părinţilor şi a surorii mele, de privirea sinceră a persoanei foarte importante din viaţa mea, de timiditatea iubitei mele, de încurajările şi cuvintele adevărate despre viaţă ale foştilor profesori şi de depănare a amintirilor cu vechii prieteni din copilărie.

De recunoscut că îmi este dor, nici nu se mai pune problema. Aştept dornic cu forţa de luptă maximă şi cu sufletul aproape la pământ să mă întorc acasă. Sunt foarte curios ce părere vor avea oamenii din viaţa mea atunci când voi mai sta cu ei de vorbă. O să le adresez o asemenea întrebare. Vreau să ştiu dacă aceste locuri şi oameni noi au o influenţă asupra mea. Sper mult să mă adaptez la lumea asta mai bună.

Am dimineţi în care mă trezesc şi după câteva momente, mă cuprinde subtil melancolia şi mă simt descurajat până în vârful oaselor. Atunci îmi vine chiar să plâng pentru că simt cum îmi pierd încrederea în mine şi totul pare o lume în care eu nu pot nici măcar să respir.

Dau dreptate tuturor celor care îmi spuneau odată să profit de tot ceea ce am, să mă distrez cât de mult pot, să las toate lucrurile care mă preocupă şi să văd lucrurile cu adevărat importante. Acum le cam duc dorul şi, trist, nu mai am ce face în privinţa lor. Pentru a nu le pierde şi pe cele care apar pe parcurs, trebuie să mă chinui ceva mai mult.

Rămân acelaşi eu. Mă comport la fel cu mine şi cu gândurile, dar nu ştiu cum fac asta cu ceilalţi. Aici timpul trece foarte repede, îmi permite doar să fac lucrurile esenţiale şi tot ce aş vrea să fac în plus, îmi este aproape imposibil. Cu greu trag de astfel de lucruri.

Emoţii şi noi preocupări

Am tot întâlnit situaţii care mi-au atins stările şi m-au făcut să mă simt în multe feluri, în ultimul timp. De la tendinţa mea infinită de a-mi dărui inima oricărei domnişoare care îmi oferă un zâmbet sincer, până la oamenii care mă indispun şi mă fac să nu îi apreciez prea mult. Acum câteva zile am avut o stare ciudată prin care îmi puteam exprima foarte uşor dorul de noi relaţii cu persoane din trecutul meu. Mai mult, aproximativ acum o săptămână, am ajuns în situaţia în care iar îmi reproşam faptul că viaţa mea nu este aşa cum mi-am dorit, doar din cauză că nu fac mai mult. Mai exact, nu sunt atât de puternic încât să-mi depăşesc timiditatea. Nici acum nu sunt atât de puternic. Este trist să îmi dau seama încă o dată de asta. Şi, şi mai trist este că nu îmi pot depăşi condiţia. Rămân acelaşi limitat la gândurile mele despre singurătate şi aspiraţie către independenţă.

Mă consider în continuare un neînţeles. Şi nu că asta este un moft de-al meu. Pur şi simplu aşa sunt. Este vina mea. Chiar dacă, de cele mai multe ori reuşesc să ies din rutină prin încercări de a interacţiona cu “noua mea lume”, întotdeauna revin la ceea ce mă caracterizează cel mai bine: gândul că nu pot mai mult. Bănuiesc că am nevoie de un prieten, motivaţie din partea lui şi gingăşie infinită, toate astea venind împreună cu nişte cuvinte calde, sincere şi o îmbrăţişare.

Persoanele pe care le-am cunoscut până acum, de când sunt plecat de acasă, au reuşit să câştige un loc mai bun sau mai puţin bun în zona de apreciere, zonă pe care o preţuiesc foarte atent. Unii dintre ei ar putea avea cale liberă spre a-mi deveni prieteni de nădejde, alţii nu. Ori, eu degeaba declar asta dacă ei nu au aceeaşi părere despre mine. Am început să generalizez şi se pierde esenţa a ceea ce vreau să spun.

Drumul facultate, cămin, cantină, cămin, facultate, cămin, pat, iar facultate şi tot aşa, mă scapă de o eventuală stare de dor pentru părinţii mei şi locurile de acasă. Pe de-o parte mă bucură acest lucru, dar pe de altă parte, îmi pare rău pentru că nu am mai gustat din dulcea melancolie de multă vreme şi aşa timpul trece foarte repede. Am tot încercat să-mi creez momente pentru a mă bucura de o dulce tristeţe, însă nu am reuşit. Timpul parcă nu mai stă şi îmi este foarte greu să pot să mai reflectez asupra detaliilor de fineţe din viaţa mea.

M-am gândit la momentul în care voi ajunge acasă. Mă gândesc că voi face asta în vacanţa de iarnă, în preajma sărbătorilor. Simt cu durere că nu voi avea timp să recuperez timpul pierdut, cu cei dragi, simt că nu mă mai pot bucura ca odinioară de toate cele pe care le făceam cu familia. Şi de ar fi numai asta! Prietenii mei cei mai buni, îmi este teamă că nu ne vom sincroniza prea bine pentru a ne revedea în nişte condiţii acceptabile. Îmi pare rău pentru cei pe care i-am cunoscut cu puţin înainte să plec. A fost târziu când au intrat în viaţa mea. Ştiam că voi avea regrete în legătură cu asta şi cu părere de rău, din nou, nu am făcut nimic.

În toate astea, am şi motive la care să mă gândesc din când în când şi să zâmbesc, în timp ce merg singur pe drum şi mă apucă alte gânduri care îmi inspiră tristeţe. Situaţia de faţă, ca şi multe altele, nu îmi mai permit toate stările ca cele pe care le aveam în liceu din cauza cărora puteam genera involuntar cuvinte pentru blog.

Acum, toate problemele personale, sa le zic aşa, sunt acaparate de tot ceea ce fac zilnic. Fie că am un curs, un seminar, chiar un laborator, pe lângă asta, abea apuc să mănânc, pentru că imediat trebuie să ajung în alt loc. Fie că este vorba despre un club de seară, un local la care are loc un eveniment, un training sau o pur şi simplă întâlnire cu ceva colegi, nu am de gând să ratez aceste ocazii. Sunt pentru mine, pentru dezolvtarea personală şi pun mare preţ pe ea.

Cu gândul spre înainte

Este posibil ca toate întâmplările ciudate din trecutul meu, chiar şi persoanele pe care le-am lăsat în urmă din diferite motive, să îşi facă o reintrare în viaţa mea. De această dată trecutul are un rost ceva mai aparte. Cu gândul la ziua de mâine şi cu sufletul în prezent, aspir din ce în ce mai mult spre îndeplinirea idealurilor. Pe zi ce trece, sper tot mai mult, vreau tot mai mult, îmi plănuiesc tot mai multe şi spre surprinderea mea, reuşesc să fac tot mai multe.

Încet, încet, simt cum prind un caracter care mă defineşte ca persoana la care visam odată. Parcă să zic că îmi trăiesc viaţa de aici într-o manieră academică, cu un plan bine stabilit, optim şi care dă randamentul aşteptat. Bineînţeles, am şi zile mai proaste în care nu îmi ies toate lucrurile puse pe planuri înaintate. După cum am mai spus, tind spre noi relaţii cu oamenii, oameni de calitate de la care am de învăţat multe lucruri despre o viaţă de succes. Sunt fericit din puţine motive pe care le întâlnesc zilnic şi de aceea mă bucur. În fiecare dimineaţă caut rapid un motiv pentru a începe ziua cu un zâmbet. Şi sunt doar lucruri simple.

Toate etapele legate de desfăşurarea activităţii în cadrul unei organizaţii îmi păreau complicate şi aproape imposibile până acum puţin timp. Acum lucrurile se văd altfel, chiar mă profoacă frumos spre a participa în diferite proiecte şi am toată încrederea că relaţionarea cu oamenii din echipă îmi va fi uşoară şi interactivă din orice punct de vedere. Părerea personală despre planul profesional este una cu totul bună şi astfel sunt încurajat pentru a reuşi.

Jocul persoanelor în viaţa mea

Încă de mic am avut tot felul de relaţii cu oamenii – ceva tipic oricărui individ. De la colegii din grădiniţă, deveniţi prieteni de aventură prin curozităţile copilăriei, la amicii din şcoala generală, ca mai apoi prieteni în liceu, toţi şi-au jucat rolul de a-mi fi mai mult sau mai puţin modele şi sfătuitori. Pentru unii regret că s-au retras de pe drumul vieţii mele sau am intervenit eu în defavoarea acestui lucru, pentru alţii am speranţa că nu o vor face, pentru câţiva regret certitudinea că o vor face, iar pentru alţii, poate, sper să îşi vadă de viaţă. Cu referire la cei din ultimul rând, a nu se înţelege că am o anumită intenţie.

Fiecare a intervenit cu un anumit scop în viaţa mea, fără ca nici măcar respectivul/a să ştie asta. În acelaşi timp, acest lucru a presupus schimbarea relaţiei mele cu ceilalţi care deja se aflau în cercul interacţiunilor mele. Au fost sacrificii de fiecare parte, le-am acceptat sau nu, le-am suportat, am făcut în aşa fel încât să muţumesc limitele care îmi erau impuse de educaţia pe care o am şi în final partea lovită am fost eu.

Pot să spun că perioada liceului a fost una în care viaţa mea luase o întorsătură spre o lume mai puţin luminată din cauza lipsei de comunicare. Asta până în clasa a XI-a. 9 octombrie 2011. În această lună s-ar fi împlinit 2 ani. Doi ani de când am dăruit cealaltă jumătate din medalion, doi ani de când ne-am făcut promisiuni împreună, timp trecut cu multe probleme personale din partea amândurora, certuri, dezamăgiri, zâmbete, lacrimi unul pentru altul, întâmplări de tot felul, riscuri şi orgolii călcate în picioare pentru celălalt şi toate astea de la capăt iar şi iar şi iar. Şi din toate eu am avut de învăţat. Îmi pare rău că am învăţat acum. Poate şi ea, dar nu ştiu sigur.

Nu mai ştiu nimic de ea cu mult înainte să înceapă examenul de Bacalaureat din acest an.

Nu ştiu dacă ar fi în regulă să mă apuc să mai povestesc despre începutul şi durata unei prietenii. Se poate să fac mai mult rău prin asta şi, sincer, nu am nicio intenţie. Mă simt slăbit din această cauză. Probabil cei care mai trec pe aici şi citesc, ştiu despre ce este vorba. Cei care nu o fac, poate vor avea ocazia de a mă cunoaşte, însă mai puţin. Degeaba voi mai primi cuvinte de încurajare, reproşuri sau altceva. Este posibil ca unii dintre cititori să mă cunoască (şi de asta sunt sigur: amici, prieteni), dar este imposibil să mă cunoască în adevăratul sens al cuvântului. Şi un călător ştie locurile prin care a trecut, dar sunt sigur că nu ştie că în acele locuri se poate ajunge printr-o mie de căi.

Încă sunt singur aici. Punctul care a fost pus la despărţirea mea de relaţia de prietenie din liceu a fost punct. Am învăţat să nu mai am încredere în nimeni, să spun nu, să fac ceea ce-mi face plăcere, să nu îmi pese de ceea ce nu ar trebui să-mi pese şi să mă încurajez singur. Am învăţat şi mai multe chiar, lucruri de profunzime legate de suflet pe care nu pot să le explic prea bine în cuvinte (o voi face într-o zi).

În afară de aceste aspecte triste din liceu, îmi este dor. Mi-a mai fost, îmi este şi îmi va mai fi. Să mai fiu o dată acasă cu tovarăşii mei la banca de la colţ. Să pierdem vremea acolo cu glumele noastre, cu bicicletele, cu toate ale noastre. Să mai avem o zi de vară în care să ne topească soarele şi să ne gândim la ce să facem să ne distrăm. Îmi este dor de un grătar şi un pescuit cu ei, un apus de soare, un răsărit chiar şi o nebunie ca cea din serile pe care le făceam după bunul plac.

Şi chiar dacă am mai vrea o dată să facem asta, nu am mai putea, oricât de mult ne-am dori. Spun că am crescut şi priorităţile şi-au schimbat locul. Acum, înainte de a merge împreună la pescuit, trebuie să intrăm pe facebook să vedem ce a apărut nou, înainte de a ieşi afară, trebuie ca cel puţin unul dintre noi să îşi sune iubita şi să îi spună ce o să facem (asta în cazul în care are verde de a ieşi), înainte de a mai pierde vremea într-o zi de vară, poate se găseşte ceva de lucru prin jurul casei şi tot aşa. Pe de altă parte, ar exista şi jena pentru cei din jur cu care am face aceleaşi lucruri de odinioară. Şi lista poate continua simplu.

Îmi e dor. Îmi e aşa de dor! Acum simt că timpul trece atât de repede, parcă nu mai stă în loc pentru mine să pot măcar să mă mai bucur de un moment cu familia mea, de o glumă bună cu vărul meu, de o seară liniştită la o bere modestă cu nişte tovarăşi, sau toate astea împreună. Uneori vreau să plâng şi să mă descarc. Să pot să spun toate aceste lucruri cuiva care să aibă doar plăcerea de a mă asculta şi de a completa. Ideal ar fi ea, ei sau el. Toţi. Gândul îmi zboară la o reuniune, chiar dacă nu se cunosc toţi între ei, dar ideea cade din prima doar din motivele enumerate mai sus.

Cum spuneam, priorităţile s-au schimbat, acum, de exemplu caut să socializez cu alţi oameni, despre lucruri noi, revoluţionare poate, despre o noapte modernă nebună într-un club, o tâmpenie făcută pe la facultate, cămin sau mai ştiu eu ce, despre cum relaţionează oamenii cu oameni şi tot felul de lucruri care de fapt şi-au găsit un loc mai important faţă de cele pe care le făceam în trecut. Caut să mă realizez profesional mai mult, iar copilăriile de acum ceva timp, se sting din dorinţele mele. Tare rău îmi mai pare. Când mă gândesc că atunci când pierdeam timpul, nu aveam idee că voi ajunge să regret secundele în care puteam face şi mai multe. Îmi este teamă că nu voi avea ce să le povestesc copiilor mei. Aici nu ştiu. Subtil las acest lucru pentru viitor, eventual pentru ceea ce urmează să mai fac din spontaneitatea de care duc lipsă mai mereu.

P.S: aspir către viaţa trecută din orice perioadă.